Închipuiţi-vă că aţi avea un copil căruia îi place să se joace cu un căţel favorit şi că, într-o bună zi, căţeluşul sare pe stradă şi este călcat de un camion. Imaginaţi-vă băieţelul stând lânga trupul câinelui zdrobit şi alături de el imaginaţi-vi-l pe şoferul camionului, care a oprit maşina să vadă ce s-a întâmplat. Imaginaţi-vă că-l auziţi pe şofer spunând: "Bine că a fost doar câinele acesta nebun. Mi-era teamă de altceva mai rău. Altă dată să-ţi ţii câinele în curte." şi trăgând o înjurătură, a plecat mai departe cu camionul lui. În urma lui, copilul a rămas cu lacrimi în ochi. Lângă căţelul zdrobit s-a aşezat între timp şi inimioara lui zdrobită.
În faţa acestui tablou tragic se opreşte încă un trecător. Este un om cu inima bună. El ridică trupul câinelui de pe carosabil şi-l aşează cu grijă pe iarbă. Deşi grăbit, el găseşte suficient timp ca să stea de vorbă cu copilul şi să-i spună câteva vorbe de mângâiere. Înainte de a pleca, întreabă: "Este tatăl tău acasă?" Cuvintele lui au ceva din căldura unei mângâieri duioase.
Imaginaţi-vă acum că sunteţi pe drum cu maşina şi v-a explodat un cauciuc. Din păcate nu aveţi nici unul de rezervă. Din goana traficului, un alt şofer lasă geamul jos şi vă strigă ironic: "Norocosule!". Un altul se opreşte şi se apropie spunând: "Vă pot ajuta cu ceva?" Cuvintele celui dintâi apasă cu nesimţire pe o rană deja făcută, în timp ce vorbele celui de al doilea sunt ca un balsam alinător.
De mult, un om a căzut între tâlhari în timp ce călătorea între două oraşe. Tâlharii l-au bătut bine şi l-au jefuit de tot ce avea, lăsându-l aproape mort la marginea drumului. Fără ajutor, omul acesta ar fi murit. Mi-l imaginez cum stătea aşa, zdrobit în trup şi în suflet, şi se întreba singur: "Mor sau vine cineva să mă scape?" Mi-l imaginez auzind cu bucurie paşii cuiva care se apropia pe drum şi parcă simt că tresare de bucurie distingind în silueta trecătorului persoana unui preot. Cu siguranţă că acest trimis al cerului îi va sări în ajutor, dar... preotul a trecut speriat şi grăbit pe alături... şi omul nostru a mai primit în inima lui încă o rană...
Dar stai! Se aud iarăşi paşi... Numai să nu fie iarăşi hoţii! Nu-s ei, e un Levit! Omul acesta obişnuit cu slujirea la Templu se va grăbi să-l ajute! Vai, nu! Levitul şi-a strâns şi el haina înfiorat de grozava privelişte şi s-a furişat pe drum mai departe. Imaginaţi-vă cât de trist trebuie să fi fost omul nostru văzând că cei doi reprezentanţi ai religiei l-au lăsat să moară şi şi-au văzut egoişti de drum.
După un timp, un alt om s-a coborât pe acelaşi drum. Era un Samaritean, unul dintr-aceia dispreţuiţi de evrei. Probabil că nici prin cap nu-i va trece să ajute un evreu aflat pe moarte. Dar nu!... Iată cum acest Samaritean se opreşte, se apleacă cu milă, îl ridică pe cel căzut şi-l aşează pe asinul său. Amândoi ajung la primul han, unde Samariteanul îi unge atent rănile şi-l lasă hangiului spre îngrijire, promiţând că va suporta toate cheltuielile la întoarcere.
Toată credinţa muribundului în bunătatea omenească, crunt zdruncinată de atitudinea Preotului şi Levitului, a fost acum restaurată de fapta de omenie a Samariteanului milostiv. Răutatea, indiferenţa, egoismul, cruzimea dărâmă. Numai bunătatea zideşte şi vindecă rănile sufletului. Nu-i de mirare că Biblia ne spune: "Fiţi buni unii cu alţii" (Efeseni 4:32).
Bunătatea nu este opţională, ci o poruncă
Biblia ne porunceşte să fim buni unii cu alţii. Dumnezeu vrea ca noi să ne arătăm buni cu ceilalţi. Dup ce ne spune: "Fiţi buni unii cu alţii", Dumnezeu adaugă: "şi miloşi" (Efeseni 4:32). Bunătatea creştină trebuie să se manifeste în toate aspectele vieţii noastre de fiecare zi. Acasă, părinţii trebuie să fie buni cu copiii lor, iar copiii trebuie să înveţe să fie buni cu părinţii. La locul de munca, salariaţii trebuie să se deprindă să fie buni unii cu alţii. Relaţiile de muncă trebuie să fie bazate pe stimă şi respect reciproc. În Biserică, fraţii şi surorile trebuie să fie plini de bunătate între ei. Diferenţele de opinii nu sunt o scuză pentru lipsa de bunătate şi pentru obrăznicii.
Familiarismul poate fi adesea un inamic al bunătăţii. Avem tendinţa să socotim ca nu mai trebuie să fim atenţi cu cei din familie. Cu aceştia ne permitem să fim ironici şi acri, crezând că ei ne cunosc foarte bine şi nu se vor supăra pe noi. În felul acesta, bunătatea noastră devine doar o mască pe care ne-o punem atunci când ne aflăm la Biserică sau în alte locuri publice. O asemenea stare duce la ipocrizie şi la pierderea adevăratei bunătăţi. În locul ei, nu ne mai rămâne decât un surogat artificial de politeţe falsă. Omul bun este bun oriunde şi cu oricine. El nu poate fi altfel... şi nici nu vrea să înveţe să fie altfel. Cine nu reuşeşte să fie bun cu soţia, soţul sau cu ceilalţi dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui, nu este un om bun în realitate.
Cineva dădea acest exemplu: "O mamă s-a obişnuit să fie cicălitoare şi rea cu cei din familia ei. Când nu erau acasă, ci în vizită la o altă familie, aceeaşi femeie se transforma dintr-o dată în cea mai dulce şi mai grijulie mamă. Totul revenea însă la "normal" de îndată ce ajungeau acasă. Glasul devenea iarăşi tăios şi faţa morocănoasă. Într-o seară, această mamă şi-a auzit băieţaşul rugându-se cam aşa: "Doamne, te rog fă-o pe mama să fie şi cu noi la fel de bună cum este cu ceilalţi oameni".
La început, i s-a părut că rugăciunea copilului este hazlie şi a istorisit totul soţului ei. În loc să zâmbească, acesta a privit-o cu seriozitate în ochi şi i-a spus: "M-am gândit şi eu că ar fi mai bine să stăm mereu în vizite şi să nu ne mai întoarcem niciodată acasă". Seara aceea a fost momentul pocăinţei în inima acelei femei."
O definiţie a bunătăţii
A fi bun înseamnă a fi folositor altora, a te pune la dispoziţia lor ca să-i ajuţi, a fi generos şi cu inima deschisă pentru suferinţele altora. Domnul Isus a fost bun atunci când a luat asupra Lui suferinţele şi durerile noastre (Isaia 53:4-5). Samariteanul milos este un exemplu de bunătate. Tot la fel este şi omul care se opreşte din drum ca să mângâie un băieţaş căruia i-a fost omorât câinele şi la fel este şi şoferul amabil, oprit din trafic pentru a da o mână de ajutor.
Bunătatea este dragostea care se manifestă în lucrurile mici şi aparent neînsemnate; este respectul faţă de simţămintele şi personalitatea altuia; este înţelepciunea constructivă pusă în practică. Bunătatea este spiritul constructiv care leagă prieteniile şi toarnă balsamul liniştii peste situaţii care altfel ar deveni explozive. Bunătatea rodeşte binecuvântare şi fericire acolo unde inimile sunt atacate de putregaiul amărăciunii şi al răutăţii.
Bunătatea se manifestă în dialogul care scoate în relief calităţile interlocutorului, trecând sub tăcere defectele. Ea tace când nu găseşte ceva bun de spus şi devine guralivă când este vorba să laude pe alţii.
Bunătatea este dărnicia neinteresată, care începe cu o cană de ceai sau de cafea.
Dacă mila este ceea ce se "simte" înauntrul inimii, bunătatea ar putea fi definită ca mila care se vede în afară. Un simplu gest al ei poate însenina feţele întristate. Înfăptuirile bunătăţii sunt instrumentele pe care le poate folosi Duhul Sfânt pentru a-i atrage pe alţii înspre Christos. Bunătatea creştină este condiţia normală a naturii duhovniceşti aşezate în noi prin naşterea din nou. Fiind o roadă a Duhului, bunătatea înfloreşte în noi doar în măsura în care ne lăsăm umpluţi de Dumnezeu şi folosiţi de El "pentru faptele bune pregătite mai dinainte pentru noi ca să umblăm în ele" (Efeseni 2:10).
Bunătatea exemplificată în Christos
Iată ce-i scrie apostolul Pavel lui Tit: "Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul" (Tit 3:3-6). Apostolul mai scrie despre bunătate şi în epistola către Efeseni: "El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Christos, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Christos Isus" (Efeseni 2:6-7).
Domnul Isus a arătat ce este bunătatea atunci când a venit să trăiască printre noi, când a acceptat să poarte crucea, când a murit în locul nostru şi când a înviat pentru îndreptăţirea noastră. El a fost gata să meargă alături de cei aruncaţi în afara societăţii. Le-a dat lumină orbilor, i-a hrănit pe cei flămânzi. I-a vindecat pe cei cu neputinţe şi le-a iertat păcatele celor care au venit la El cu credinţă.
Priviţi-L cum este aşezat pe cruce între cei doi tâlhari. Cuiele Îi străpung carnea, spinii Îi încununează fruntea cu picături de sânge. Din mijlocul durerii şi batjocorii, El găseşte însă resurse să fie bun. Gândul Său este la soarta celor ce-L chinuiesc, la fericirea lor eternă. De aceea, El strigă fără încetare: "Tată, iartă-i, căci ei nu ştiu ce fac".
Ridicat între pământ şi cer, făcut o privelişte pentru gloata sălbatică, Domnul Isus se întoarce către tâlharul pocăit şi se grăbeşte să-i dea o veste bună: "Astăzi vei fi cu Mine în rai".
Nu există o altă ilustrare mai mare a bunătăţii decât Crucea de la Golgota. Acolo, Domnul Isus a acceptat să moară pentru păcatele mele. El S-a făcut jertfa de ispăşire pentru mine. Bunătatea Lui nemărginită mi-a dat dreptul să mă fac un copil al lui Dumnezeu.
Biblia spune: "Dragostea este plină de bunătate" (1 Corinteni 13:4). Domnul Isus este bunătatea întruchipată. Cei care-L primesc în vieţile lor sunt chemaţi şi ei să arate lumii această bunătate.
Bunătatea este o roadă a Duhului Sfânt
"Roada Duhului, ... este: bunătatea" (Galateni 5:22). Un vechi proverb scoţian spune: "ţine minte că cine nu este foarte bun, nu este foarte spiritual".
Bunătatea este opusul răutăţii. Cine ştie să răspundă cu bunătate atunci când este întâmpinat cu răutate face dovada unui om de caracter. Cei mânioşi, uşuratici şi superficiali se grăbesc să răspundă repede cu aceeaşi măsură celor ce le fac rău. Aceasta este o dovadă de lipsă de caracter. Cine răspunde cu aceeaşi monedă seamănă cu oglinda, incapabilă să ne arate altceva decât ceea ce îi este aşezat în faţă. Un om matur ştie că faptele lui trebuie să-l caracterizeze pe el însuşi, nu pe cei care-l atacă. De aceea, el va răspunde celor din jur nu după cum merită ei, ci după cum este el.
Cineva spunea că : "Bunătatea este un dar pe care-l putem da oricui, oriunde şi în orice circumstanţe. Oricine poate fi rău, dar numai sufletele cu adevărat alese ştiu să dovedească bunătate".
Bunătatea este o roadă a Duhului şi apare ca o consecinţă a umblării noastre cu Domnul Isus. Nu o putem produce prin strădaniile noastre, ci trebuie să o cultivăm, tot aşa cum se cultivă pomii fructiferi. Bunătatea vine de la Dumnezeu şi izvorăşte din plinătatea lucrării Duhului în viaţa noastră.
Pe măsura maturizării lor, creştinii cresc şi în bunătate, mutându-se dinspre scaunul "de judecată" înspre "tronul îndurării". Ei se deprind astfel să fie răbdători, prietenoşi şi plini de milă. Dacă te mai observi încă plin de asprime şi duritate în relaţiile cu alţii, să ştii că eşti încă un creştin nevârstnic. Este semn că roada bunătăţii nu a fost cultivată îndeajuns. Stai cu sinceritate înaintea Domnului şi recunoaste-ţi vina. Du-te apoi şi stai de vorbă cu cel pe care l-ai tratat rău. Cel ce îndreaptă un rău făcut este o persoană care face progrese înspre bunătate.
Îmbrăcaţi cu bunătate
"Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare" (Coloseni 3:12).
Îmbrăcămintea este partea exterioară care ne caracterizează în ochii celorlalţi. Se zice chiar: "Haina îl face pe om". Biblia ne spune că bunătatea noastră trebuie să se vadă din felul nostru de comportament. N-ar trebui să se poată spune: "Are gura rea, dar are o inimă bună". Biblia ne spune că: "Din prisosul inimii vorbeşte gura". Nu este potrivit ca un creştin născut din nou să fie întrecut în bunătate de un necreştin care manifestă doar bunătatea firească. Un funcţionar creştin ar trebui să fie mult mai amabil decât unul necredincios; o vânzătoare creştină trebuie să arate mai multă bunătate în relaţiile ei cu clienţii decât o vânzătoare care este doar politicoasă. Trebuie să ne deprindem să punem pe noi haina bunătăţii în fiecare dimineaţă şi s-o arătăm tuturor.
(Îmi aduc aminte că eram în agenţia Tarom cu fratele Curtis Nims şi, jenat de obraznicia "românească" a unei funcţionare de acolo, i-am spus câteva cuvinte aspre şi am cerut să stau de vorbă cu responsabila unităţii. Credeam că fratele Nims nu mi-a înţeles vorbele, dar el înţelesese totul din tonul vocii mele. Ca urmare, m-a luat deoparte şi mi-a spus blând: "Cine ştie ce probleme are şi ea! Poate că s-a certat cu bărbatul azi dimineaţă; sau poate că are un copil bolnav. Săraca de ea; n-are nici un fel de bucurie. Las-o în pace, nu mai adăuga încă un necaz la starea ei". Când a venit în sfârşit responsabila, i-am mulţumit că ne-a acordat această atenţie şi am adăugat: "Funcţionara dumneavoastră şi-a dat toată silinţa, dar probabil că numai dumneavoastră ne puteţi ajuta. etc. etc." A fost o ocazie în care am învăţat de la un om de peste şaptezeci de ani cum trebuie să te porţi când eşti îmbrăcat cu bunătate.
Este şi mai trist când cei ce lucrează cu sufletele în Biserică nu sunt îmbrăcaţi cu bunătate. Când a aflat pentru prima oară că am de gând să mă duc la Seminar ca să ajung pastor, fratele Simion Cure m-a căutat şi mi-a zis: "Chiar vrei să te faci predicator, ca tată-tu?" "Da", am răspuns eu timid. "Atunci, roagă-te Domnului ca să-ţi dea o beregată largă". Confuz încă, credeam că face aluzie la boala mea de ficat şi la faptul că nu pot mânca decât mâncare de regim special. Fratele Cure a continuat însa, dând răspuns nedumeririi de pe faţa mea: "Pe copiii Domnului trebuie să-i înghiţi aşa cum sunt, cu pene cu tot. Nu-i deloc uşor să-i înghiţi pe unii!" A fost prima şi una dintre cele mai bune lecţii de "teologie pastorală" din întreaga mea pregătire.
Altădată mă aflam în cercul Bisericilor de pe coasta de vest a Americii şi am avut privilegiul să lucrez alături de oameni ca Petru Popovici, Simion Cure, Liviu Olah, Aurel Popescu şi Richard Wurmbrand. Îmi amintesc că într-una din localităţile de pe coasta Pacificului apăruse o ceartă între două Biserici şi o stare de conflict între cei doi predicatori. Ca şi în alte dăţi, pastorii celorlalte Biserici au format o comisie şi ne-am dus la faţa locului ca să încercăm să-i îndemnăm pe fraţi spre bine. Ne-am împărţit în două grupe şi ne-am dus să stăm de vorbă cu fiecare Biserică şi predicator în parte. Eu am făcut parte din aceeaşi grupă cu fratele Petru Popovici. N-am să uit niciodată cuvintele rostite atunci de dânsul. Ştând de vorba cu unul dintre predicatori, fratele Petru Popovici i-a spus: "De ce nu eşti înţelept? Nu aşa se câştigă o luptă. Fii bun şi vei câştiga! V-aţi învrăjbit unii împotriva altora şi toţi credincioşii suferă. Dacă vrei să câştigi, fii bun! Arată dragoste şi vei aduna toată comunitatea de români la tine. Dacă vrea cineva să plece dincolo, la cealaltă adunare, cheamă-l pentru o ultimă duminică şi dă o masă de despărţire în cinstea lui. Mulţumeşte-i pentru tot ce a făcut până atunci în adunare şi spune-i că eşti convins că va continua să fie un mădular bun şi în cealaltă adunare. Oamenii au nevoie de cineva care să-i iubească. Chiar mai mult decât să le predice. Arată-le dragoste şi bunătate şi ţi i-ai câştigat pentru totdeauna. Vor veni înapoi şi de la capătul pământului, dacă vor şti că eşti un om care-i iubeşti sincer şi le vrei binele. Fii categoric cu păcatul, dar plin de iubire cu păcătoşii. Dacă vrei să câştigi, poartă-te cu bunătate!"
Am înţeles atunci care a fost secretul succesului slujirii fratelui "Pitt". Bunătatea poate pierde pe termen scurt, dar în final câştigă întotdeauna! )
Bunătatea creştină trebuie să ne însoţească pretutindeni. Chiar şi animalele din jurul casei trebuie să afle că noi suntem copii ai Domnului. Îmi aduc aminte cu câtă dragoste le vorbea mama mea orătăniilor de la fermă. Chiar şi câinii veneau pe lângă ea să se gudure bucuroşi. Am ajuns să cred că cine nu este bun cu animalele, nu va reuşi să fie bun nici cu oamenii. Este o convingere a mea pe care mi-a întărit-o şi mai mult scurgerea anilor. Tânarul care-şi loveşte cu cruzime câinele nu va fi un soţ şi un tată gingaş. Adolescentul care ţipă obraznic la mama sa va fi la fel de dur şi cu viitoarea sa soţie. Nu te bucura când, de dragul tău, prietenul tău se ceartă cu toată lumea. S-ar putea foarte bine ca să simţi curând, pe pielea ta, lipsa lui de bunătate!
Bunătatea creştină trebuie să crească. Experienţele vieţii şi umblarea noastră cu Dumnezeu trebuie să ne maturizeze în bunătate. Iată ce scrie apostolul Petru: "De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele că să uniţi cu credinţa voastră, fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni" (2 Petru 1:5-7).
Cum creşte bunătatea?
Creştem în bunătate atunci când cei din jur se poartă frumos cu noi? Nu cred. Adevărata bunătate se dezvoltă nu numai atunci când este doar o reflexie a bunătăţii din jur, ci în situaţiile când ea există întocmai ca o undă de lumină într-un loc întunecos. Bunătatea creşte pe măsură ce alţii au nevoie de ea.
Este bunătatea un semn de slăbiciune?
Probabil că aţi auzit spunându-se: "Sunt bun, dar nu sunt şi prost". Cine spune aşa dă deja semne de răutate.
Oricine poate fi rău, dar se cere multă putere ca să te manifeşti întotdeauna ca un om bun. Deşi pare paradoxal, Biblia spune că "cei blânzi vor moşteni pământul" ( Matei 5:5). Nimeni n-ar spune despre un ţânţar care n-a strivit un elefant, că a făcut-o din bunătate, dar un elefant care a ales să nu facă rău unui ţânţar poate fi categorisit drept bun.
Bunătatea nu este o dovadă de slăbiciune, ci de putere. Iată ce a reuşit să facă o tânără fată bună la suflet. Istoria noastră începe pe vremea când ea lucra ca angajată la unul dintre cei mai "imposibili" şefi. Orice ar fi făcut, din partea lui nu veneau decât replici nemulţumite şi pline de nervi. Lucrul în subordinea acestui om devenise un coşmar insuportabil. Tânăra noastră ajunsese să se întrebe dacă banii câştigaţi meritau sănătatea zdruncinată şi nervii încordaţi. Aceasta până într-o zi, în care ea s-a hotărât să-i joace nesuferitului şef o farsă. Începând cu acea dimineaţă, tânăra s-a hotărât să-i facă în fiecare zi şefului câte un compliment. A început cu: "Vai, ce stofă frumoasă este în costumul dumneavoastră" şi a trecut prin toată gama de complimente posibile. Care a fost rezultatul? Şeful a devenit, încet, încet, mai potolit şi nu după multă vreme... a luat-o de soţie. Bunătatea ei a biruit. Tăria ei de caracter i-a câştigat admiraţia şi... inima lui.
Un compliment te poate face să ajungi departe.
Creştinii au intrat în imperiul bunătăţii la Crucea de la Golgota. Acolo, ei s-au întâlnit cu Bunătatea în persoană. De atunci, ei cresc mereu în bunatate, făcând tuturora bine, până în ziua în care Bunătatea îi va lua la Sine acasă, ca să aibă parte veşnic de ea.
Pe de altă parte, cei care nu s-au dus la Golgota să se întâlneasca cu Bunătatea lui Dumnezeu, vor continua să trăiască în răutatea inimii lor, până ce într-o zi vor intra pe deplin în părtăşia celei mai răutăcioase persoane din univers - Satan însuşi. Împreună cu el şi cu ceilalţi oameni răi, ei se vor chinui pe vecie unii pe ceilalţi, provocându-şi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
"Preaiubiţilor, fie-vă groază de rău şi alipiţi-vă tare de bine".
Creştinii trebuie să fie o oglindire a bunătăţii lui Dumnezeu către ceilalţi oameni. "Fiţi buni unii cu alţii".