Introducere
În capitolul 4 din epistola către Efeseni, apostolul Pavel vorbeşte despre transformările petrecute în viaţa celui credincios. El vorbeşte despre "dezbrăcarea de omul cel vechi" şi despre "îmbrăcarea cu omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu" (Efeseni 4:20-24). Caracteristicile vieţii noi în care a intrat cel credincios sunt:
1. "umblarea în adevăr" (4:24b-32)
2. "umblarea în dragoste" (5:1-7)
3. "umblarea în lumină" (5:8-14)
4. "umblarea în înţelepciune" (5:15-20)
5. "umblarea în supunere" (5:21-6:9)
6. "umblarea în biruinţă" (6:10-20)
Este bine să subliniem că atunci când ajunge la "umblarea în supunere", Pavel spune că toţi trebuie să trăim o viaţă de supunere. Aici nu este vorba de supunerea pe care o datorăm Domnului (Iacov 4:7), ci de supunerea reciprocă pe care ne-o datorăm unul altuia: "Supuneţi-vă unii altora" (Efeseni 6:21). Să zăbovim puţin asupra acestei realităţi în care vrea să ne ducă Domnul. Stăpânirea ne dă iluzia unei lumi în care totul este mai puţin valoros decât noi înşine.
Viaţa de supunere înnobilează caracterul şi-i dăltuieşte devenirea. Supunerea ne înfrăţeşte cu toţi şi ne scoate la iveală diamantele inimii. Ea ne transformă pe toţi în samariteni milostivi care, şi atunci când trec prin "valea plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare" (Psalmi 84:6).
Definiţia supunerii
"A te supune" înseamnă a-l considera pe altul mai presus decât tine însuţi şi a te subordona lui. În limbajul folosit de Pavel: "Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora" (Filipeni 2:4). În pasajul din care a fost luată această definiţie, Pavel continuă, dându-ne un exemplu suprem de supunere în persoana Domnului Isus: "El, macar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat de Sine însuşi şi a luat un chip de rob..." (Filipeni 2:6-7)
Supunerea în structurile tradiţionale
Dumnezeu este un Dumnezeu al "rânduielii" (1 Corinteni 14:33) şi El a rânduit în lume structuri care să garanteze pacea şi stabilitatea. În cadrul acestor structuri rânduite de Dumnezeu, ni se cere tuturor o viaţă de supunere: "Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte, căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu" (Romani 13:1). Ca structuri tradiţionale rânduite de Dumnezeu putem enumera: statul, dregătoriile, familia şi Biserica.
Caracterul general al supunerii
Spre deosebire de părerea celor ce cred că supunerea este o faţetă negativă a vieţii de exploatare, Biblia ne spune că supunerea este o constantă a vieţii divine şi ca aceia care intră în părtăşia lui Dumnezeu, intra într-o viaţă de supunere. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să trăiasca o viaţă de supunere. "Supuneţi-vă unii altora" este norma cerului. Dacă pe pământ visul firii pământeşti este să stăpânească, în cer dorinţa celor ajunşi acolo este să se supună. Într-un sens pe care-l vom vedea imediat, acolo nu se mai poate vorbi despre cine stăpâneşte şi cine se supune, căci toţi copiii lui Dumnezeu se supun "unii altora". În Biserică, noi trebuie să ne familiarizăm încă de pe acum cu o astfel de viaţă. Fiecare din noi trebuie să învăţăm să ne supunem.
Dublul caracter al supunerii: supunerea în ascultare şi supunerea in slujire
În toate structurile rânduite de Dumnezeu există două poziţii caracteristice: poziţia dominantă, care se supune celorlalţi printr-o viaţă de slujire, şi poziţia dominată, chemată să se supună celei dintâi printr-o viaţă de ascultare.
Exemplul Statului
Prin vot, cetăţenii Statului aleg un preşedinte pe care făgăduiesc să-l asculte. Cu prilejul instalării în funcţie, prima declaraţie pe care o face cel ales este că "se va consacra slujirii poporului şi că nu va da odihnă ochilor lui până ce... etc., etc."
Poporul îl consideră pe preşedinte "important" şi-l ascultă şi reciproc, preşedintele consideră poporul "important" şi se jertfeşte pe altarul slujirii. Nimeni nu a auzit despre un preşedinte care să slujească doar 8 ore pe zi. El nici nu este plătit cu ora. În mod paradoxal, cu cât este înălţat mai mult cineva în autoritate, cu atât i se pretinde o măsura mai mare de renunţare de sine şi de consacrare.
Dublul caracter al supunerii nu alterează cu nimic egalitatea dintre cel ales, în faţa Legii. Din acest punct de vedere, şi preşedintele, şi cetăţenii sunt egali. Nimeni nu are statut de excepţie. Valoarea lor este aceeaşi, chiar dacă poziţia şi responsabilitatile lor sunt deosebite.
Exemplul familiei
Pasajul din Efeseni 5:21-6:9 ne vorbeşte despre supunerea din cadrul vieţii de familie. El începe cu declaraţia: "Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos" (5:21) şi continuă cu lămurirea vieţii de supunere dintre soţ şi soţie şi dintre părinţi şi copii.
În căsnicie, soţul are poziţia dominantă şi este chemat la o viaţă de slujire, în timp ce soţia are poziţia dominată şi este chemată la o viaţă de ascultare. Pentru a transmite mai bine aceste realităţi, Pavel foloseşte exemplul lucrării lui Christos cu Biserica. Ca şi cap al Bisericii şi Domn al ei, Christos, din poziţia dominantă, s-a aplecat să slujească şi "S-a dat pe Sine pentru ea" (5:25). Din poziţia ei, ca parte dominată, Biserica este chemată să-L "asculte" pe Christos în totul.
La fel este în viaţa de familie: deşi între cei doi soţi nu există deosebiri valorice, Dumnezeu i-a aşezat în poziţii diferite în cadrul tiparului vieţii de familie. Întrebarea clasică: "Cine se supune şi cui?" trebuie eliminată. În sensul biblic, şi soţul, şi soţia sunt chemaţi la umblarea în supunere. Soţia trebuie să se supună în ascultare, iar soţul trebuie să se supuna în slujire.
Această exprimare sună mult mai corect decât ceea ce se predică de obicei la nunţi, şi anume că "soţia trebuie să se supuna, iar soţul trebuie să iubească". Lucrurile nu stau chiar aşa. Amândoi sunt chemaţi la iubire şi tot amândoi sunt chemaţi la supunere. Iubirea trebuie arătată însa prin fapte. Christos a iubit aşa de mult Biserica, încât "S-a dat pe Sine pentru ea".
Un soţ creştin este chemat să se dedice 24 de ore pe zi slujirii soţiei sale, iar ea este chemată să-l asculte "în toate lucrurile" (5:24). Necazul este că Diavolul ne-a învăţat să inversam tiparul aşezat de Dumnezeu şi am ajuns astăzi ca soţia să pretinda să fie ascultată, iar soţul să pretindă să i se slujească. (!!!)
Teoretic însă, niciodată n-a fost vorba despre aşa ceva! Legământul solemn, depus cu ocazia cununiei, i-a spus soţiei să se supună şi soţului să slujească. Chiar şi declaraţiile de dragoste, atunci când sunt izvorâte dintr-o inimă curată, îi aşează intuitiv pe cei doi în ordinea stabilită de Dumnezeu. Când iubeşte, fata este gata să asculte şi să mearga oriunde cu iubitul ei, în timp ce baiatul este gata, într-o atitudine de slujire, să-i aduca până şi... luna de pe cer. (!)
Cine şi-ar putea închipui un schimb de cuvinte în care băiatul să se angajeze că va fi ascultător toată viaţa, iar fata că îi va purta de grijă în toate lucrurile?!
Femeia nu-şi pierde din valoare atunci când asculta. Ea se împlineste pe sine, urmându-şi destinul pe care i l-a fixat Dumnezeu. Nici bărbatul nu se dezonorează atunci când îşi slujeşte nevasta. Dumnezeu i-a arătat, în Christos, cât de frumoasă şi înălţătoare este o astfel de misiune.
Tot în familie se manifesta şi cealaltă formă de supunere reciproca: aceea dintre părinţi şi copii. Pavel spune: "Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştrii, căci este drept" (6:1). De data aceasta, poziţia dominantă este ocupată de părinţi, iar cea dominată de copii. În acest tipar, copiii sunt chemaţi la o viaţă de supunere prin ascultare, iar părinţii la una de supunere prin slujire şi sacrificii. Probabil că cele mai mari exemple de sacrificiu personal sunt prezente în viaţa de creştere a copiilor. Nopţile nedormite, oboseala, renunţările nenumărate şi adesea nemăsurate sunt tot atâtea faptele eroice săvârşite din dragoste.
"Meseria" de părinte se întinde pe întreaga durată a zilei. Este adevărat că mai există şi "tata de duminică", dar aceasta este o încălcare a tiparului lui Dumnezeu pentru viaţa de familie. De multe ori, rebeliunea copiilor nu este altceva decât deghizarea unui strigăt disperat după un drept acordat de Dumnezeu prin creaţie: dreptul de a fi ţinta preocupărilor majore ale părinţilor. Printr-o foarte naturală reacţie, când preocuparea părinţilor pentru copii scade, se micşorează şi uşurinţa cu care copiii acceptă să li se supună.
"Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri" (6:4), spune Pavel. Supunerea copiilor faţă de părinţi rămâne însă o împlinire a datoriei lor faţă de Domnul: "Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri."
Exemplul Bisericii
Acelaşi tipar al dublei supuneri există şi în viaţa Bisericii. Deşi toţi suntem egali în valoare şi deşi toţi suntem chemaţi în aceeaşi lucrare de slujire a lui Christos, există poziţii diferite pe care suntem chemaţi să le ocupăm în Biserică. Pavel spune că: "sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe",... şi "sunt felurite lucrări" (1 Corinteni 12:4,5).
Unora li s-a încredinţat slujba "privegherii" peste turma lui Christos. Aceştia sunt cei ce "se ostenesc între voi", "care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc" (1 Tesaloniceni 5:12). Petru se consideră un astfel de slujitor (1 Petru 5:1-4). Credincioşii din categoria celor chemaţi la astfel de slujiri devin pentru Biserică "mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu" şi cei "care priveghează peste sufletele voastre" (Evrei 13:7,17).Putem numi poziţia lor dominantă. Faţă de ei, cei din adunare sunt îndemnaţi să accepte poziţia dominată, adică să asculte, "să le fie supuşi" şi "să-i preţuiască nespus de mult, în dragoste, din pricina lucrării lor" (Evrei 13:17, 1 Tesaloniceni 5:13).
Bineînţeles că şi în Biserică, la fel ca în familie sau societate, tiparul stabilit de Dumnezeu poate fi pervertit şi transformat în ocazii de ceartă. Deosebirile poziţionale pot fi interpretate fals drept deosebiri valorice. Cristos nu a hotărât însă aşa. Când ucenicii se certau pentru întâietate, Domnul Isus le-a spus: "ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricine va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit ca să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumparare pentru mulţi" (Marcu 10:43-45).
Ordinea aşezată de Cristos în Biserică este diferită de dezordinea existentă în lume. Păcatul a făcut ca "domnitorii" neamurilor să-şi uite menirea şi să trăiască mai mult pentru ei înşişi. În Biserică nu trebuie să se întâmple aşa ceva. Cei din poziţia dominantă n-au voie să uite că ei sunt chemaţi să se supună celorlalţi printr-o viaţă de slujire. Apostolul Pavel a fost o ilustrare a slujirii în Biserică. El "s-a făcut robul tuturor" ca să-i poată conduce la Cristos (1 Corinteni 9:19-23). Osteneala şi necazurile slujirii lui îl îndreptăţesc să fie considerat un "slujitor cu autoritate" (2 Corinteni 11:23-31).
Caracterul dublu al supunerii îi face pe "prezbiteri" să nu "stăpânească peste fraţi", ci mai degrabă să îi slujească cu tot devotamentul. Slujitorii Bisericii sunt chemaţi să-şi subordoneze interesele lor intereselor Bisericii. Păstorul adevărat este acela care-şi paşte turma, nu acela care se paşte pe sine însuşi. Grasimea oilor, nu grasimea lui îi va aduce laudă înaintea Domnului!
La rândul lor, credincioşii sunt îndemnaţi să-şi arate supunerea printr-o viaţă de ascultare faţă de "prezbiteri". Nimeni n-are voie să trăiască în Biserică "cum vrea el". Supunerea faţă de Dumnezeu nu trebuie să fie folosită ca scuză pentru o viaţă scoasă de sub controlul celor din Biserică. "Prezbiterii" trebuie să se consacre slujirii, iar credincioşii trebuie să accepte autoritatea "prezbiterilor". Împreună, ei trebuie "să vegheze unii asupra altora" (Evrei 10:24) şi să "se supună unii altora".
Necesitatea supunerii
Deşi pare paradoxal şi invers decât am vrea noi, viaţa trăită în supunere este superioară tuturor celorlalte feluri de vieţuire. Ca să dovedim această afirmaţie, ar fi suficient să spunem că Dumnezeu Însuşi a ales-o ca formă de convieţuire în Împărăţia Lui cereasca. Totuşi, la o analiză mai atentă, chiar şi pentru pământul acesta păcătos, viaţa trăită în supunere este singura variantă care se merită trăită.
Supunerea este o formă a dăruirii de sine, motivată de dragoste. Stăpânirea este pornita din ură şi din dispreţ. Ea ne aşează într-o lume în care tot ceea ce ne înconjoară are valoare. "În cinste, fiecare să dea întâietate celuilalt" (Romani 12:10).