Cine în lume fuse zămislit
Și vrea ca să audă – să asculte
Incult ori peste seamă de citit,
Sărac ori cu averile prea multe:

O lege stă pe orice muritor
Și nu o schimbi cu orișice avere,
Iar cei ce se încred în forța lor
În fața ei rămân fără putere.

Sunt mulți ce-n bogăție își prezic
Un scut ce viața lor o ocrotește,
Ci avuția nu le dă nimic
Când moartea de la viață îi răpește.

Nu vor trăi atâta cât doresc
Și zile noi n-or pune în sporire
Că-i îmbrăcat în strai împărătesc
Ori că doar zdrențe are ca-nvelire.

În bani își pun speranțe și avânt
Zidindu-se cu raiuri aurite,
Dar toți se vor așterne în pământ
Și vor muri aidoma cu vite.

Așa s-or termina acei trufași
Când se gândeau că viața-i la picioare
Cu turmele-s goniți fără de pași
Și n-or putea să-și cumpere-o iertare!

Orgoliile lor și-au înălțat
Împestrițându-și jurul cu-al lor nume,
Cine averea lor le-a vânturat
Și câte clipe-au cumpărat în lume?

Nu te mâhni că furi se-mbogățesc,
Belșuguri pot copiilor să lase
Căci i-a lovi blestem dumnezeiesc
Și fără urmă-or putrezi cu oase.

Copiii lor vor fi și mai pierduți –
Crezând de mici tronărilor ființei
S-or prăbuși cernându-se cu mulți
Unde se risipiră și părinții.

Cu-atât respect că au așa avut,
Cu-obrăznicii că viața-și pot întoarce
Așa onoare doar au priceput:
Să piară ca și simple dobitoace...

Eu Domnului viața mi-o lăsai
Și soarta mea rămase tot la Dânsul,
Nu-mi construiesc în jurul meu un rai
Căci Calea-n Dumnezeu mi-i paradisul.

Nu-mi tescuiesc puterile în van
Să-adun pustietate de trufie,
Dar nu mi-ar trebui măcar un ban
Ca Viața s-o trăiesc o veșnicie.