Mai sus, mai sus – mai vastă-i zarea,
Împrejurimea se măreşte
Când ne invită depărtarea
Cu cât ne ridicăm spre creştet

Din stări cu-ambiţii de catarge
Propuse altor ca o cruce,
Iar raniţa în jos te trage
De parcă nu ar vrea să urce.

Mai înspre pisc, mai înspre culme
Pas după pas, treaptă pe treaptă
Că poţi citi atâta lume
Neînţeleaptă şi-nţeleaptă.

Misterele îşi pierd din noapte,
Privirea e cu mult mai largă
Respiră câtă libertate
În existenţa ta întreagă.

Priveşti în jur ca şi un vultur
E totul mic şi mult e totul,
Iar vânturi ca din catapultă
Fug ca să cate orizontul.

În sufletu-ţi plin de sfială
Spre aspiraţia de luptă
Curajurile dau năvală,
Neîndrăzneala-i întreruptă.

Acolo-n zarea azurie
Observi o culme ce te-ndeamnă
Să-i înţelegi din măreţie
Lăsând gândirile de toamnă.

Cunoşti direcţia de cale
Prin haturi strâmte şi mărunte
Şi te cobori încet la vale
Să legi un munte de alt munte.

Auzi cum iar şopteşte plopul,
Reclame cum ţipă folosul,
Miroznele de anvelopă
Îţi gâtuie brutal mirosul.

Prin şesul verde şi fierbinte
Vezi doar ce-alături poţi distinge,
Dar ştii de piscul dinainte
Şi raniţa numai te-mpinge.