Să iei aminte şi să cugeţi, la tot ce te-nconjoară,
Ascultă vântul cum suspină, în crengi de primăvară,
Priveşte florile din luncă şi bobul ce-ncolţeşte,
Te uită pe-ndelete prieten, la tot ce nu vorbeşte.

Să iei aminte şi să cugeţi, la susurul de ape,
Ascultă turmele din vale, ce merg să se adape,
Priveşte pajiştea pe care, aleargă copilaşii,
Te uită-atent la cărăruia pe care-ţi umblă paşii.

Să iei aminte şi să cugeţi, la dimineţi cu rouă,
Ascultă streaşina cum plânge, când toamnele o plouă,
Priveşte chipul mamei tale, ca pe-o comoară sfântă,
Te uită la pădurea-n care, privighetoarea cântă.

Să iei aminte la-nserarea, ce-aduce aţipirea,
Ascultă freamătul aripii, ce-şi strigă dezmorţirea,
Priveşte faldurile vremii, pe feţele de ceară,
Te uită bine, poate este, pentru ultima oară.

Să iei aminte la natura, atât de minunată,
Ascultă glasul celui care, îţi spune fiu şi-i tată,
Priveşte pâinea aburindă ce-mbie la hrănire,
Te uită şi-ai să vezi că-n toate, găseşti desăvârşire.

Să iei aminte la albina, ce zumzăie în floare,
Ascultă cântecul viorii şi doina-n şezătoare,
Priveşte vrejul care suie, neobosit, spre cer,
Te uită pe-ndelete prieten, căci totu-i efemer.

Să iei aminte la cuvântul, ce-l spune-ndrăgostitul,
Ascultă plânsul celui care, i s-a prezis sfârşitul,
Priveşte ticăitul vremii, secundele-n cascadă,
Te uită-n umbra celui care, nu poate ca să vadă.

Să iei aminte dragă prieten, ascultă şi priveşte,
Te uită-atent la bobul care, în glie încolţeşte,
În întuneric prinde viaţă, se-nalţă către soare
Şi-apoi rodeşte-si dă tributul şi-n tină iarăşi moare.

Toate acestea au o noimă, un rost şi o menire,
Este minunea creaţiunii, un loc de poposire,
De-aceea cumpăneşte astăzi, primeşte-n dar solia,
Predă-te-ntreg lui Dumnezeu, căci El e Veşnicia. 18/02/13, Barcelona