Care sunt acele sentimente care conferă autenticitate actului exterior al închinării? Pentru răspuns ne vom îndrepta spre psalmii şi imnurile inspirate din Vechiul Testament. În orice clipă inima poate fi cuprinsă de o gamă foarte largă de sentimente diferite şi amestecate. Astfel, diversitatea şi ordinea în care sunt enumerate sentimentele cuprinse în următoarea listă nu au intenţia de a limita posibilităţile de plăcere ale inimii cuiva.

   Probabil că prima reacţie a inimii care vede maiestatea sfinţeniei lui Dumnezeu este tăcerea uluită: "Staţi liniştiţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu" (Ps.46.10). "DOMNUL însă este în Templul Lui cel Sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!" (Hab.2.20). În această tăcere se naşte un sentiment de teamă, de reverenţă, de uimire în faţa măreţiei copleşitoare a lui Dumnezeu: "Tot pământul să se teamă de DOMNUL!" (Ps.33.8) Şi, deoarece suntem cu toţii păcătoşi, în reverenţa noastră la adresa lui Dumnezeu există un sentiment de înfricoşare faţă de puterea Sa neprihănită: "Sfinţiţi însă pe DOMNUL oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi" (Isaia 8.13). "Mă voi închina cu frică înaintea templului sfinţeniei Tale" (Ps.5.7).

   Dar această  înfricoşare nu este o teamă paralizantă, plină de resentimente faţă de autoritatea absolută a lui Dumnezeu. Ea îşi găseşte eliberarea în întristarea, frângerea şi durerea pe care le simţim din pricina lipsei noastre de evlavie: "Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită" (Ps.51.17). "Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnicia şi al cărui Nume este sfânt: "Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să reînsufleţesc inimile zdrobite" (Isaia 57.15).

   Amestecate cu sentimentele sincere de zdrobire şi mâhnire apar sentimentele de tânjire după Dumnezeu: "Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul Cel Viu" (Ps.42.1,2). "Pe cine altul am eu în cer, afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima mi se prăpădesc, dar Dumnezeu este pururea stânca inimii mele şi partea mea" (Ps.73.25-26). "Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te voi căuta în zori de zi. Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ uscat şi neumblat, fără apă" (Ps.63.1).

   Dumnezeu nu este indiferent faţă de tânjirea plină de pocăinţă a sufletului. El vine şi ridică povara păcatului şi ne umple inima cu bucurie şi mulţumire." Şi mi-ai schimbat jalea în veselie, mi-ai dezlegat sacul şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Ţi cânte psalmi şi să nu stea mută" (Ps.30.11-12).

   Dar bucuria noastră nu se naşte doar din faptul că privim în urmă cu mulţumire. Ea se naşte şi din faptul că privim înainte cu speranţă: "Pentru ce te mâhneşti, suflete al meu, şi gemi înlăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; Faţa Lui este mântuire" (Ps.42.5-6). "Eu aştept pe DOMNUL; sufletul meu aşteaptă şi în cuvântul Lui nădăjduiesc" (Ps.130.5).

   În cele din urmă, inima nu tânjeşte după darurile bune ale lui Dumnezeu, ci după Dumnezeu Însuşi. Sărbătoarea supremă a sufletului este să-L vadă şi să-L cunoască pe El, să fie în prezenţa Sa. Dincolo de aceasta nu mai există nicio căutare. Cuvintele sunt prea sărace. Numim prezenţa Lui plăcere, bucurie, desfătare. Dar aceste cuvinte sunt doar nişte indicii sărace pentru o experienţă de negrăit: "Un lucru cer de la DOMNUL şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în casa DOMNULUI, ca să privesc frumuseţea DOMNULUI şi să mă minunez în templul Său" (Ps. 27.4). "Înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta" (vezi Ps.16.11). "DOMNUL să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima" (Ps.37.4).

   Acestea sunt câteva dintre sentimentele inimii care ne feresc de o închinare făcută "în zadar". Închinarea este o cale de a reflecta înapoi spre Dumnezeu, cu bucurie, strălucirea slavei Sale. Nu este doar un act al puterii voinţei prin care înfăptuim actele exterioare. Fără angajarea inimii, nu ne închinăm cu adevărat. Angajarea inimii înseamnă aducerea la viaţă a sentimentelor şi emoţiilor. Acolo unde sentimentele pentru Dumnezeu sunt moarte, închinarea este moartă.

   Adevărata închinare trebuie să includă sentimente interioare care reflectă valoarea slavei lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi aşa, cuvântul "făţarnic" nu ar mai avea niciun sens. Dar făţărnicia este ceva real - ea înseamnă a îndeplini tot felul de acţiuni exterioare (cum ar fi cântatul, rugăciunea, dărnicia, recitarea unor poezii), care arată spre sentimente ale inimii care în realitate nu sunt prezente. "Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine" (Matei 15.8).