Codrii toamnei, codrii iernii
În aramă şi argint
Aţi rămas numai refrene
În doinirile de vânt.

Nu străpunge stări de basme
Verdele frunziş pieziş,
Amintirea prin fantasme
Caută un ascunziş.

Nu-i în secole măsura,
Ci în zile, săptămâni
Îşi clătesc cu apă gura
La izvoare zmei bătrâni.

Nici nu se deplâng de soartă,
Nici se uită îndărăt:
Azi arama-i frunza moartă,
Iar argintul e omăt.

Ce folos dacă vei trage
Spre trecut din traiul trist –
Te vei risipi nostalgic
Ori vei plânge optimist.

Uneori zeii baladei
Îngânând doine cărunţi
Şed sub pomii fără roade,
Lângă ape fără punţi.

Codrii, codrii din poveste
Plini de vrajă şi mister
Ni se zbârnâie o veste
Că-aţi pierit într-un ungher.

Despre zâne doar ecouri,
Feţi-Frumoşii sunt ologi,
Nevorbind de-acum de bouri
Ori de bieţii inorogi.

Nu că nu-s păsări măiestre,
Chiar şi păsări simple nu-s...
Eh, poveste, tu, poveste
Parcă lângă zid te-au pus.

Un copil acum o ştie
Şi ţi-a spune-o cu curaj:
Pajura-i mitologie
Specie şi personaj.

Poate-i rău ori, poate, -i bine
Să lipsim poveşti de nimb,
Dar problema e pe cine
Am luat apoi în schimb.

Parcă-s bine înţelese
Necredinţe-n basm şi vis,
Dar atâta frumuseţe
S-a sfărmat şi s-a ucis.

Parcă nu e nici o vină
În dispreţul de poveşti,
Dar eroii de duzină
Chitesc straie-mpărăteşti.

Iară terfe se agită
S-aibă terfe de gătit...
Lume, lume ce urâtă
Şi pustie-ai devenit.

Azi credinţele-s de-arenă
Ce dau doar făgăduinţi
Amăgindu-i de pe scenă
Pe copii şi pe părinţi.

Măscărind totul cu ură
Ce n-ar fi în jurul lor
Toarnă viclenii din gură
Pentru utilizator.

Cu-orice vorbă îşi fac banii
Că e muncă s-amăgeşti! ! !
Sunt la modă azi golanii
Ucigaşii de poveşti.

Neavând nici o esenţă,
Hrăpăreţi pentru folos,
Îngroziţi de concurenţă
Nimicesc tot ce-i frumos.

Doar cu viaţă de hârtie
Şi un suflet de noroi
Lasă-n urmă o pustie
Cu ascultătorii goi...

***

Mi-amintesc – în noaptea neagră
Când eram stâlciţi pe grai
Cum poveştile lui Creangă
Ne-nsoreau sărmanul plai.

Când ca puii strânşi sub stele
Ascultam numai auz
Basmele Măicuţii mele
Ca pe-o doină de cobuz.

Şi cu limba calicită,
Şi cu sufletul speriat
Citeam slova aurită
Vărsând lacrimi de bărbat.

Şi cu vorba bătrânească
Am putut ca să rămân
În grăirea românească
Şi cu sufletul român.

Poate că emfatic sună,
Poate că-i bombastic spus:
Basmul nu e o minciună –
E un vis frumos expus!