Cățelul meu e-o simplă creatură:
Două urechi, o inimă și-o coadă.
Și, știu că nu există în Scriptură
De câini, că ar fi buni, vreo dovadă.

Dar, să vă spun: mă idolatrizează!
Când plec, oriunde m-ar urma, fidel:
Aceasta, uneori, mă deranjează:
Și în Biserică ar merge, biet cățel.

Când vin acasă, s-entuziasmează:
Se gudură, cerșind atenție,
Îl chem pe nume: fericit, dansează!
Când îl dezmierd, e în euforie.

Iar eu, ce-i dau? Doar un culcuș afară,
O vorbă bună, hrană pentru câini,
O mângâiere și o oblojeală,
Când l-au rănit dulăii din vecini.

Dar ea e foarte recunoscătoare,
(De fapt, e-o cățelușă jucăușă)
De tunete, furtuni, se teme tare,
Și scheaună și geme lângă ușă.

Eu o privesc cu drag și-mi vine-un gând:
Ce mult m-asemăn cu făptura-i mică:
Când vin furtuni, fug la Domnul plângând,
În Turnul tare, până scap de frică.

Isuse, rugăciunea mea-i umilă:
Dă-mi har și dor, să Te urmez pe Tine,
Să Te ador, să Te ascult, fidelă,
Măcar cât cățelușa mea, pe mine! . .

Amin!