Era deja târziu. De obicei Aşot mergea devreme acasă. Astăzi însă a rămas mai mult timp la prietenul său. A convenit cu şeful său ca mâine să fie liber de la serviciu.

Mâine! Cerul era fără nori. Luna şi miliardele de stele străluceau. Aceasta însemna că mâine va străluci soarele, iar acest lucru era important pentru Aşot. Mâine va împlini 35 de ani. Va fi cu siguranţă frumos şi plăcut.

În aceşti 35 de ani a realizat multe; şi-a terminat studiile şi s-a căsătorit cu frumoasa Lenotşka, care a fost numită de rivali Elena (Frumoasa). Aveau împreună două fiice frumoase care mergeau deja la şcoală, una în clasa întâi, iar cealaltă în clasa a treia. Aveau şi un fiu foarte iubit şi mult timp dorit, Waliko, care mergea la grădiniţă. Serviciul era după gustul lui.

Fetele se numeau Taniuşka şi Marinka. El a hotărât cu Lena ca ea să dea nume fetelor, iar fiul să poarte numele prietenului său cel mai bun, căruia îi datora viaţa.
Aceasta era o poveste veche. Când a sărit prima dată cu paraşuta, aceasta nu s-a deschis. Atunci a simţit nemijlocit apropierea morţii. Pentru un moment a văzut o faţă îngrozitoare cu un rânjet batjocoritor. A fost cuprins de o frică paralizantă, nu pentru faptul că paraşuta nu s-a deschis, căci mai avea una de rezervă, ci pentru că era conştient că cineva dorea să aibă sufletul său. Unul oarecare, un necunoscut voia să-i răpească sufletul! Totul nu a durat mai mult de două secunde. Şi-a revenit foarte repede şi chiar i-ar fi venit să râdă. Ei da, aşa ceva trebuie să fie ... Se spune, că ceva asemănător se poate vedea când ai băut prea mult. A tras de cel de-al doilea inel, dar l-a străfulgerat o spaimă groaznică! A uitat să se întoarcă în aer pe spate! Paraşuta s-a desfăcut din rucsac, dar nu s-a deschis. Şi deodată a văzut iarăşi acea figură îngrozitoare, rea, schimonosită cu un surâs sălbatic. Aşot a perceput-o ca pe o creaţie a iadului. Nu era o fantezie, ci ceva real!

Şi-a simţit inima rece ca un sloi de gheaţă. Pe faţă îi curgeau sudori, deşi cădea de la o mare înălţime. Moartea era inevitabilă. Pe pământ, la apropierea unui pericol, putea întreprinde ceva; dar aici? De aici putea doar să cadă. Pământul se apropia. Nu moartea ca atare îl înspăimânta, ci ameninţarea că cineva voia să-i răpească sufletul.

Aşot nu îşi făcuse înainte gânduri dacă există Dumnezeu, dacă există diavolul, paradisul şi iadul. Dar în acele puţine secunde a înţeles că sufletul său trebuia să fie predat iadului. Gândul l-a umplut de spaimă. Coborârea continua. Nu era oare nici o cale de scăpare? Deodată tensiunea groaznică a cedat. Convulsia s-a destins şi din adâncul sufletului a răzbătut un strigăt deznădăjduit: "Dumnezeule, dacă exişti, salvează-mă!"

Pentru un moment, ochii lui au fost ca înceţoşaţi, dar apoi a reapărut faţa aceea provocatoare de frică, dar acum nu mai era triumfătoare, ci dezamăgită şi plină de mânie. Ceaţa din faţa ochilor a dispărut, la fel şi faţa aceea groaznică. Acum era deplin conştient; în acelaşi timp a venit peste el o linişte supraomenească, o pace şi chiar o bucurie. Acest lucru l-a mirat mult; de ce trebuia să se bucure, când moartea se apropia totuşi irezistibil? Şi-a adus aminte că oamenii, în astfel de secunde, îşi văd viaţa în faţă. Cobora mai departe. Deodată a observat cum un vânt puternic sau un curent de aer îl ducea spre el pe un camarad care sărise înaintea lui. Aşot a căzut aproape în mijlocul cupolei paraşutei acestui tovarăş de sărituri. Conştiinţa sa lucra febril. De ce încă unul cu mine? Nu! Dacă-i aşa, atunci mor singur! Ca printr-o minune s-a putut întoarce în aer, a căzut pe marginea cupolei paraşutei şi a alunecat în jos. Paraşuta sa, care nu se desfăcuse, atârna ca nişte şnururi albe. Deodată, Aşot a simţit o smucitură puternică. Căderea lui s-a încetinit. S-a uitat mirat în sus şi a văzut că paraşuta sa a rămas oarecum agăţată de paraşutistul care zbura deasupra lui. Era Waliko. Acesta a prins paraşuta lui Aşot care nu s-a deschis şi s-a apucat de ea cu toată puterea, cu mâinile şi cu dinţii. Pentru o fracţiune de secundă, Aşot a fost cuprins de bucurie, dar curând a înţeles că Waliko va fi sfărâmat împreună cu el. A strigat din toate puterile către Waliko să-i dea drumul. Waliko nu a răspuns, căci dinţii săi ţineau paraşuta. Ca printr-o minune, Waliko a reuşit, când nu mai erau departe de pământ, să deschidă cea de-a doua paraşută şi amândoi au aterizat relativ uşor. Aşot şi-a luxat un picior şi a suferit câteva leziuni. Waliko şi-a rupt o mână. Dar amândoi erau fericiţi. Au fost duşi de urgenţă la spital.

Când cei doi s-au aflat singuri în cameră, Aşot i-a povestit prietenului său Waliko ceea ce a trăit în timpul căderii. Aşot se aştepta ca Waliko să râdă de el, dar, din contră, acesta a reacţionat altfel. Waliko a ascultat şi a spus cu seriozitate: "Aceasta nu a fost o întâmplare! O oarecare putere m-a condus sub tine. Mie mi s-a părut că ar fi fost o mână şi am auzit foarte clar o voce liniştită: Tine-i bine, tu îl poţi salva! Astfel te-am prins", a spus Waliko, şi am fost amândoi salvaţi. Vom avea mult de gândit asupra acestui lucru."

Însă nu şi-au găsit un timp să reflecteze asupra celor întâmplate, în ziua următoare, drumurile lor s-au despărţit. Aşot a fost mutat la unitatea sa, iar pe Waliko l-au transportat într-o altă clinică. Au trecut câteva luni până s-au întâlnit iarăşi. Dar amândoi n-au mai îndrăznit să-şi amintească reciproc de acea zi ciudată. O discuţie asupra acestei probleme s-a produs abia mai târziu, la sfârşitul orelor de serviciu. Atunci şi-au povestit amănuntele acelei zile şi au ajuns la convingerea că acele evenimente n-au fost o întâmplare. Din momentul, în care Aşot a strigat către Dumnezeu, s-a schimbat totul. La sfârşitul discuţiei au ajuns amândoi la concluzia că trebuie totuşi să existe Dumnezeu. Dar această temă nu a fost dezbătută mai departe.

Acum, după mulţi ani, Aşot şi-a amintit de acea zi plină de groază, dar care totuşi a avut un sfârşit fericit. Aşot privea la cerul înstelat cu mii de stele şi se gândea: Ce ar fi fost dacă nu as fi strigat: "Dumnezeule, dacă exişti, salvează-mă!" Şi deodată a realizat că această seară frumoasă nu ar mai fi existat pentru el. Nu ar mai fi existat în viaţa sa nici frumoasa Lenotşka, nici Taniuşka şi Marinka, nici preaiubitul Waliko şi nici ziua următoare. Nimeni n-ar fi venit mâine la ziua lui de naştere ca să-l felicite. Această simplă constatare l-a emoţionat pe Aşot cu o putere neobişnuită. I-a trecut un fior de emoţie pe spate. La fel ca atunci în aer, gâtlejul îi era sugrumat şi ochii i s-au umplut de lacrimi de bucurie şi de fericire. Probabil simţea pentru prima dată în viaţa lui adevărata şi întreaga abundenţă de realitate: Dumnezeu există!

Lui i s-a facut cunoscut cât de frumos este să respiri aerul curat de seară, să admiri natura şi infinitul cerului, cât de bine este să poată merge obosit în locuinţa sa, unde soţia iubită îl aşteaptă, dar şi copiii, la care ţinea aşa de mult.

Toate acestea i-au trecut prin cap şi pentru prima dată în viaţă şi-a ridicat faţa cu mulţumire spre cerul înstelat; el însuşi nu ştia cum şi de ce. Cu un simţământ adânc şi din toată inima a spus: "Dumnezeule, dacă exişti şi dacă Tu mi-ai dat posibilitatea să trăiesc aceşti 35 de ani, atunci îţi mulţumesc, îţi mulţumesc pentru această lume minunată pe care o văd, îţi mulţumesc că m-ai salvat în acea zi groaznică, îţi mulţumesc pentru soţia mea şi pentru copiii mei. Dumnezeule, dacă exişti, ajută-mă să Te cunosc cu adevărat, ca să nu mai am nici o îndoială. Mâine este ziua mea de naştere. Toţi prietenii mei vor veni. Dacă Tu, Dumnezeule, ai fi fost un om, Te-aş fi invitat cu siguranţă. Totuşi acest lucru nu am voie să-l fac. Dar nu mi-o lua în nume de rău; dacă vrei şi poţi, atunci vino totuşi. Tu vei fi cel mai de seamă şi cel mai onorat musafir al casei mele."

Aşot s-a mirat de el însuşi. Ce e cu mine? Cui m-am adresat, cui i-am mulţumit şi pe cine l-am invitat ca musafir în casa mea? Cu aceste gânduri se apropie de blocul cu nouă etaje în care locuia. Străzile erau întunecoase şi luminile, din motive felurite, nu erau aprinse. Oare erau iarăşi măsuri de economisire? S-a oprit în faţa casei şi a constatat cu bucurie că în locuinţa sa era lumină. Asta însemna că Lenotşka nu dormea încă. Ea m-a aşteptat şi poate s-a îngrijorat din cauza mea. A privit iarăşi spre cerul înstelat. La intrarea în casă şi-a pus întrebarea: Cine a creat acest univers nemărginit cu nenumăratele galaxii şi stele, cine a creat pământul şi soarele? Deodată i-a apărut în faţa ochilor acea înfăţişare rea, de mult uitată, cu zâmbetul ei batjocoritor. Dar Aşot nu mai era înspăimântat, căci acum se afla pe pământ, pe acest teren stabil şi tare, nu în aer.
Pe pământ se simţea puternic. Aici totul inspira încredere şi totul era construit solid. Aici era acasă. De aceea a privit cu dispreţ acea înfăţişare şi a spus: "Dispari, monstrule!" Dar figura grotescă nu voia să dispară. Ea se bucura de ceva. Aşot s-a neliniştit. Voia figura grotescă să-l enerveze şi să-şi bată joc de el? Era oare un cadou de ziua sa? În acelaşi timp s-a enervat de el însuşi şi a strigat fantomei în inima sa: "Dispari în iad! Ce vrei de la mine?" Apoi a auzit foarte clar: "Sufletul tău!" Arătarea a dispărut, dar Aşot a rămas ca înrădăcinat, ca împietrit. I s-a făcut negru înaintea ochilor şi inima îi bătea cu putere. Se simţea ca o pasăre rănită. Vecinul, care locuia cu un etaj mai jos şi care tocmai apăruse pe hol, l-a smuls din încremenirea sa. "Ce este cu tine?" întrebă el. "Eşti alb ca peretele." Aşot nu a spus nici un cuvânt şi îşi mişcă cu greu picioarele sale amorţite spre lift. Vecinul nu l-a lăsat singur. El nu s-a oprit la etajul său, ci a coborât cu Aşot din lift la etajul unde locuia acesta şi a aşteptat până a venit Lena să le deschidă uşa. Cât s-a speriat când l-a văzut pe Aşot! L-au dus împreună în locuinţă şi l-au aşezat pe divan. Lena a alergat la farmacia casei şi a căutat medicamentele. Ea credea că are o criză de inimă. După ce Aşot a luat picăturile, şi-a mai revenit puţin. Vecinul s-a liniştit şi a plecat. Lena s-a dus în bucătărie să pregătească cina. Copiii dormeau deja.
Aşot stătea pe divan şi se gândea. Poate a fost numai o halucinaţie? Cu siguranţă, nu. Poate a fost un extraterestru, despre care vorbesc în ultimul timp ziarele? Nu. Dar ce a fost? El avea impresia că acest ceva, care îl urmărea deja de ani de zile, trebuie să fie o creatură a iadului. A fost întrerupt în gândurile lui de Lenotşka. Ea l-a chemat la masă. La cină, ea a început să-l întrebe despre criza lui de slăbiciune. A evitat să răspundă. Dar Lenotşka nu l-a slăbit; cu inima ei iubitoare de soţie simţea că i se întâmplase ceva neobişnuit, în sfârşit n-a mai putut să reţină pentru el şi i-a povesti totul. A început de la acea zi de neuitat când paraşuta sa nu s-a deschis, înainte nu-i povestise nimic despre acest lucru, din teamă să nu fie luat în râs de ea, căci el o iubea pe Lenotşka şi cel mai mare rău era să o piardă. Acum voia să-i spună totul, chiar şi gândurile lui din această seară.

Lena asculta cu atenţie. Nu ştia ce trebuie să spună la toate acestea. Nici ea nu credea. Relatarea unui om aşa de iubit şi apropiat nu părea a fi o glumă. Şi ea se simţea ca şi Aşot. Era încurcată în legătură cu cele întâmplate şi o nelinişteau profund. Ca să-l liniştească pe Aşot, spuse:

- Pe tine te urmăreşte nu numai răul, ci şi binele. Adu-ţi aminte de ceea ce a spus Waliko. Nu te nelinişti, dragul meu, binele biruieşte întotdeauna asupra răului, iar aceasta ce tu ai invitat pentru mâine ... , a... cest, deci puterea cea bună - ea nu prea voia să spună Dumnezeu -vine la noi de ziua ta de naştere. Acest lucru este bine. Nu este deloc rău să ai un prieten în cer, încercă ea să glumească.

Ca mamă şi soţie, ea a fost totdeauna îngrijorată de copiii ei şi de soţul ei. L-a sărutat tandru şi s-a îndreptat spre dormitor. Aşot a rămas multă vreme la masă. Într-un târziu s-a ridicat, a făcut baie ca şi cum ar fi vrut să spele toate acele lucruri neplăcute, apoi a mers şi el la culcare. Înainte de a adormi, şi-a amintit de cuvintele Lenotşkăi: o putere bună se îngrijea de el, poate chiar Dumnezeu. Acest gând l-a bucurat. S-a gândit la ziua următoare, la ziua lui de naştere, înainte de a adormi, s-a mai gândit cât de bine ar fi dacă mâine ar veni Acela care îl salvase odată.

Către dimineaţă, Aşot s-a trezit. Sau numai i s-a părut? Tavanul casei dispăruse dintr-o dată şi el a văzut cerul înstelat. Arăta aşa de frumos, ca niciodată înainte. Apoi a văzut pământul în mărimea lui, ca şi cum l-ar fi privit de pe o altă planetă. Cum s-a petrecut acest lucru, nu putea pricepe, dar subit recunoscu totul, tot ce exista pe pământ: munţii, apele, oceanele, pădurile, pustiurile ... În acel moment a auzit o voce: "Toate aceste lucruri le-am creat Eu pentru oameni ca ei să laude Numele Meu. Eu te iubeam când tu încă nu mă cunoşteai. Dar astăzi vei şti că Eu sunt Dumnezeu. Astăzi este ziua ta de naştere. Tu M-ai invitat şi Eu voi fi la tine. Eu nu voi lăsa casa ta fără har, iar tu vei preamări Numele Meu, pentru că Eu sunt Dumnezeul tău!" Cu aceste cuvinte, a dispărut totul. Aşot a deschis ochii şi a privit spre tavan, acolo unde cu câteva secunde înainte a văzut cerul albastru presărat cu miliarde de stele strălucitoare. Mult timp nu şi-a putut reveni. Lena mai dormea încă şi nu voia s-o trezească. A rămas în pat şi a gândit mai departe asupra acestui vis atât de ciudat şi totuşi real. Şi-a amintit şi de seara trecută, de înfăţişarea grotescă, de răspunsul la întrebarea sa pe care l-a auzit în vis sau în realitate. El presimţea o primejdie apropiată. Vocea, pe care o auzise în această dimineaţă, i-a dat credinţă şi linişte pentru această nouă zi. Oare ce va aduce ea?

Ceasornicul a sunat exact la ora 6:30. Ziua a început ca de obicei. Lenotşka s-a sculat repede, s-a aranjat şi s-a grăbit în bucătărie să pregătească dejunul copiilor. Astăzi Aşot avea voie să rămână mai mult timp decât de obicei în pat. Dar el nu a rămas. Voia să vorbească cu Lenotşka despre visul lui ciudat, pentru a afla părerea ei. S-a sculat şi s-a aranjat. Pe scaun a văzut o cămaşă nouă, albă şi o sticluţă cu parfum. Era tocmai ceea ce demult ar fi vrut să-şi cumpere, dar încă nu ajunsese. Apoi mai era şi o felicitare în care Lena şi copiii îi urau toate cele bune. Alături se aflau trei tablouri pictate, nişte cadouri de la copii pentru iubitul lor tată. Când aşezase Lenotşka toate acestea? Ea a mers mai devreme în pat şi s-a trezit mai târziu, gândi Aşot. Zâna mea bună! gândi el şi se îndreptă spre bucătărie. Lena îl felicită încă o dată de ziua lui de naştere, îi dori toate cele bune în viaţă, îl îmbrăţişa şi îl sărută din toată inima.

Apoi pregătiră împreună dejunul pentru copii. La întrebarea lui, cum a dormit, Lena a răspuns că a visat ceva înfricoşător care e greu de descris în cuvinte, dar la sfârşit au fost iarăşi toţi împreună şi s-au bucurat. Amănuntele nu şi le putea aminti. Spunea că un coşmar o chinuise toată noaptea. După cum îi dicta sentimentul, Aşot găsi că trebuie să fie o legătură între aceste două întâmplări deosebite. Visurile erau deosebite, dar totuşi exista o legătură între ele. Dar ce înseninau toate acestea? Pentru moment, nu putea să înţeleagă, dar şi mai puţin să şi le explice. Lena a observat că el cugeta intensiv şi l-a întrebat la ce gândeşte. Aşot reflecta şi cumpănea toate argumentele pro şi contra. I-a povestit visul lui ciudat cu toate amănuntele. Lena era foarte mişcată. Dar acum nu era timp de meditat. Ea trebuia să trezească copiii şi să-i trimită la şcoală. Tania s-a trezit repede şi a mers să se spele, dar Marinka nu voia să se scoale. Ar fi vrut mai bine să-şi termine visul ei dulce. Amândouă fetele au venit în bucătărie, unde masa era deja pusă, spălate şi pieptănate, cu rochiţe de şcoală proaspăt călcate, cu şorţuri albe. Una după alta şi-au îmbrăţişat tatăl, au ciripit felicitările lor, l-au sărutat pe obraji şi au început să servească micul dejun. Astăzi dejunul era festiv.
Entuziasmul fetelor era mare pentru micile prăjituri făcute special pentru ele. Arătau ca prăjiturile cele mari pregătite pentru masa de seară, dar acestea erau mai mici. Fetiţele au mâncat torturile, i-au mulţumit mamei şi şi-au adus gentile de şcoală. Şcoala era destul de aproape, pe aceeaşi parte de stradă. De aceea aveau voie să meargă singure la şcoală şi să vină acasă tot singure. Mama le aştepta totdeauna la locul ei de la fereastră. Acum şi-a însoţit brotăceii până la uşă, apoi s-a întors în bucătărie şi s-a aşezat lângă soţul ei.

- Ei, ce voiai să-mi povesteşti? intrebă Aşot, ca să afle reacţia Lenei la visul lui. Lena s-a gândit puţin, apoi a răspuns:

- Da, există totuşi ceva comun. Poate în cursul zilei de azi se va petrece ceva neplăcut.

Nu voia să spună cu voce tare "ceva groaznic", pentru că tocmai acest cuvânt persista în gândirea ei. Cu inima simţea nenorocirea apropiată. Dar încercă să-l liniştească pe Aşot, dar şi pe ea însăşi. Ea încerca să-l convingă că e vorba de stresul din ultimele zile şi că de fapt aceste fenomene nu există, îi spuse că numai în creierul lui obosit există această iluzie şi apare în conştiinţa sa ca un fel de răsunet al întâmplărilor deosebite petrecute în aer. Ea a vorbit mult şi aparent convingător. La sfârşit a simţit că ea însăşi nu credea în propriile ei cuvinte. A încercat să se liniştească pe ea însăşi şi pe el şi să se îmbărbăteze. La mijlocul propoziţiei s-a oprit şi l-a privit trist. După un timp de gândire, a spus cu tărie şi convingere:

- Chiar dacă nici eu nu cred în Dumnezeu ... , dar dacă totuşi El există, atunci nu ai de ce să te temi. El ţi-a promis că nu va lăsa casa noastră fără har, prin urmare El va veghea asupra familiei noastre. Tu trebuie să-L slăveşti şi să-I mulţumeşti. Pentru rău nu mulţumeşte nimeni...; deci cu noi se va petrece astăzi ceva bun.

Cu aceste cuvinte, se linişti şi ea, şi soţul ei. Aşot a fost iarăşi bine dispus, a început să glumească şi să râdă. Apoi i-a luat mâinile şi a început să se învârtă cu ea în cerc. În bucătărie era loc puţin şi astfel a condus-o în camera de zi. Lena se apăra de săruturile lui. Apoi l-a sărutat şi ea. În acel moment, el era cu adevărat fericit. S-au aşezat pe divan şi s-au îmbrăţişat stând un timp tăcuţi. Se priveau unul pe altul în ochi, dar nu puteau pătrunde adâncimile lor. În sfârşit, Lena s-a ridicat şi a spus râzând:

- Ce se va întâmpla, dacă noi stăm mai departe aşa? Atunci musafirii nostri vor rămâne fără cină!

Mai avea o mulţime de lucruri de făcut: să fiarbă cocoşul, să pregătească friptura, salata de came şi multe alte feluri de mâncare delicioase. Îi mai lipseau unele lucruri. A scris totul pe o bucată de hârtie şi voia să-l trimită pe soţul ei la magazin şi în piaţă, în acel moment a apărut în uşă adormitul Walik. Astăzi a avut voie, din cauza zilei de naştere a tatălui, să rămână acasă. Aşot s-a ocupat cu Walik. În timp ce îl spăla, îl îmbrăca şi îl pieptăna, micuţul a priceput că tata voia să meargă la cumpărături. Walik dorea să meargă şi el şi a început să plângă: "Tată, ia-mă cu tine!" Aşot a fost de acord; după dejun vor merge împreună la cumpărături. Walik se bucura nespus de mult. Aşot şi-a luat fiul şi a fugit cu el pe scări în jos, iar cu un surâs vesel a ajuns în stradă. Ei nu foloseau niciodată liftul.

Pe când alergau peste locul de joacă al copiilor, Aşot şi-a amintit că a uitat sticlele de lapte şi portmoneul. I-a venit în minte că oamenii superstiţioşi, în astfel de situaţii, spun că întoarcerea înseamnă ghinion. El însă s-a întors. El nu era superstiţios - şi nu se oprea nici când o pisică neagră îi tăia calea. Acum şi-a amintit iarăşi de întâmplările zilei de ieri şi ale nopţii. L-a cuprins o nelinişte mare. Lenotşka a privit pe fereastră şi i-a văzut; voia să-i îndemne să se grăbească. Când Aşot a văzut-o, i-a strigat să vină repede în curte să-i aducă sacoşa cu sticlele goale şi portmoneul. Altă dată ea l-ar fi chemat pe el în casă. Dar o voce interioară îi spunea că trebuie să fugă cât poate de repede la soţul şi la fiul ei. A ascultat numaidecât de această voce. A luat repede sacoşa şi a alergat în grabă pe scări.

Când a ajuns jos, a apucat doar să întrebe:
- Ce s-a întâmplat?
Aşot a vrut să răspundă, dar n-a mai ajuns. Ceea ce se întâmpla acum, el şi Lena nu puteau înţelege. Au auzit zgomote groaznice şi deodată pământul le-a fugit de sub picioare; au căzut ca seceraţi în cutia cu nisip, lângă care se aflau. După câteva minute, şocul s-a repetat, dar cu şi mai mare putere. Vârtejul de vânt, care s-a produs, a ridicat nisipul şi li l-a aruncat în faţă. Cerul s-a întunecat într-o clipă. Şocurile s-au repetat, dar erau ceva mai slabe. Un cutremur! gândi Aşot.

După ce şi-a şters praful şi nisipul de pe faţă, a constatat cu groază: lipsea ceva! Ochii vedeau ce s-a întâmplat, dar nu le venea să creadă. Aşot a închis ochii şi i-a deschis iarăşi. Da, el nu visa. Nu era o halucinaţie ... Casa, în care s-au aflat cu câteva minute în urmă, nu mai era. Peste tot erau numai ruine. De prea mult praf, soarele era întunecat. Părea că era seară şi că venea sfârşitul lumii. Totul arăta aşa de ireal. Dar ceea ce vedeau ochii era realitate.

Aşot a privit spre Walik, care se afla lângă el şi plângea, şi spre Lena care striga ceva, dar el nu putea înţelege. Apoi ea a căzut în genunchi şi a lovit cu pumnii în nisip. Acum şi-a revenit. A auzit plânsul lui Walik şi plânsul cu suspine, iritat al Lenei, trosnetul şi plesnetul grinzilor şi căderea tavanelor. Aşot a auzit în acest iad planşete, planşete cu suspine, gemete şi strigăte de ajutor. Arunci i-a trecut prin cap: copiii în scoală! S-a ridicat ca străfulgerat, într-o clipită a fost în picioare. Nu simţea nici o durere, deci nu era rănit. A controlat repede pe Walik şi pe Lenotşka, care la fel nu aveau nici cea mai mică zgârietură. A privit în jurul lui şi într-adevăr din casa lor nu mai rămăsese decât un morman imens de moloz, întreaga curte era presărată cu bârne şi ţigle. Se părea că nici o palmă de pământ nu rămăsese liberă în curte, unde să nu se afle o ţiglă sau o bucată de lemn. Cutia cu nisip, unde erau ei, era singurul loc liber; arăta ca o insulă în mijlocul unei catastrofe naturale. Până la ei nu zburase nici o aşchie, nici o piatră măcar. Acest lucru îl mira, dar îl umplea şi de o mare bucurie.

I-a poruncit Lenei să nu plece de la cutia cu nisip şi să-l aştepte acolo. A sărit peste bârne, plăci de beton şi alte dărâmături şi a alergat cât a putut de repede spre şcoală. Nu alergase aşa repede în viaţa lui. În cap îi zvâcneau cuvintele: mai repede! Ca în zbor, a ajuns în curtea şcolii. Aproape era să doboare două fete care plângeau. A sărit într-o parte a clădirii, care încă se mai afla în picioare; apoi a auzit deodată în spatele său strigăte deznădăjduite: "Tată! Tată!" S-a oprit, s-a întors şi şi-a văzut fetele care îi alergau în întâmpinare. Era nespus de bucuros. Le-a luat în braţe şi a fugit cu ele la Lena. Alerga şi plângea de bucurie, iar buzele lui mulţumeau lui Dumnezeu fără concursul lui. Toată familia a fost păzită în această oră groaznică! Aşot le-a lăsat pe fete în grija Lenei şi i-a poruncit iarăşi să nu plece nicăieri, pentru că era foarte periculos.

A alergat iarăşi spre şcoală, dar acum nu mai era singur. Alergau şi alţi părinţi împreună cu el. În curtea şcolii se aflau deja câţiva bărbaţi şi nu ştiau ce să facă. Aşot a aruncat o privire în grabă asupra situaţiei. O jumătate a clădirii şcolii lipsea, alta nu mai stătea în picioare. El cunoştea bine şcoala, de aceea a înţeles repede că treptele erau rupte la intrarea din mijloc. Dar mai existau şi nişte scări de serviciu. A alergat acolo, iar după el şi alţi bărbaţi. Uşa era blocată de bârnele care căzuseră. Au început să îndepărteze molozul. După câteva minute, uşa era eliberată, dar era închisă. De sus se auzeau ţipetele deznădăjduite ale copiilor. Fugeau încoace şi încolo în restul clădirii care mai rămase şi încercau să caute ieşirea. Dar ieşirea nu mai exista. De jos emana fum. Din minut în minut, fumul era tot mai dens. Unul după altul, bărbaţii au încercat cu toate puterile să spargă uşa. Unul a încercat cu umărul, altul cu o bucată de beton. Uşa însă nu ceda. Aşot şi-a amintit că în armată învăţase karate. Dar aproape de zece ani nu mai exersase. El a strigat: "La o parte!" Un elan scurt, un ţipăt sălbatic, o săritură în sus şi cu toată puterea sa a păşit cu picioarele spre uşă. Scândurile au cedat, încă o lovitură şi încă două scânduri s-au rupt. S-a făcut o crăpătură şi prin aceasta au împins pe un băiat. Acesta a deschis zăvorul şi toţi bărbaţii au putut, în sfârşit, să intre pe uşa deschisă în şcoală.

În grabă, Aşot a dat ordine. Doi dintre bărbaţi trebuiau să urce la primul etaj să descopere focarul de incendiu şi să încerce să-l stingă, trei la al doilea etaj şi doi la al treilea. Prin apariţia celor mari, copiii s-au liniştit. Apoi bărbaţii au dus copiii din clădire în curte. Scările erau deteriorate în unele locuri, dar într-o oarecare măsură mai puteau fi folosite. Când toţi copiii au fost afară, bărbaţii s-au grăbit să controleze toate sălile. Ca prin minune se afla deja în curte o maşină de pompieri. Au întins repede furtunele şi au stins focul care încă nu ardea cu toată puterea. Apoi au încercat să controleze molozul. Se presupunea că ar mai fi oameni sub dărâmături. Au aşezat cadavrele unele lângă altele în curte. Erau foarte multe. Dar au fost găsiţi şi vii. Acestora li se acorda primul ajutor, apoi erau duşi pe tărgi în spital. Acolo medicii şi surorile medicale erau preocupaţi febril. Aşa a mers până seara. Când s-a făcut întuneric, Aşot abia se mai putea ţine pe picioare. A alergat cu greu spre casă sau mai bine zis spre locul unde odată fusese casa lui. Ziua aceea i s-a părut lui Aşot cât o veşnicie. S-a târât cu greu de-a lungul străzilor. Peste tot auzea planşete şi gemete. Toţi aveau o mare suferinţă. Toţi? Nu, nu toţi. Atunci a înţeles că el şi ai lui au fost păziţi în această mare nenorocire. Putea numai să se minuneze.

Întâmplare? Cârmuire? Îşi punea mereu aceste întrebări. Apoi i-au venit iarăşi în minte visele. Erau în legătură unul cu altul! Coşmarul care o chinuise pe Lenotşka şi visul lui s-au referit la această zi ... Totul deveni clar. A văzut deodată visul cu toate amănuntele şi din nou a auzit vocea: "Tot ceea ce vezi tu este lucrarea mâinilor Mele! Eu sunt singurul şi nu este altul afară de Mine! Toate acestea le-am făcut pentru oameni ca ei să laude Numele Meu. Eu te iubeam când tu încă nu mă cunoşteai, dar astăzi vei recunoaşte că Eu sunt Dumnezeu. Astăzi este ziua ta de naştere, tu m-ai invitat şi Eu sunt la tine. Eu nu voi lăsa casa ta fără har, iar tu vei proslăvi Numele Meu, căci Eu sunt Dumnezeul tău!" Aşot a rămas locului ca înrădăcinat, îi era cald, deşi seara era rece. Gâtlejul îi era uscat şi tâmplele îi zvâcneau. "Eu nu voi lăsa casa ta fără har, iar tu vei proslăvi Numele Meu, căci Eu sunt Dumnezeul tău!" Dumnezeu! Dumnezeu care mă iubea, când eu încă nu-L cunoşteam? Era posibil?

Şi-a amintit din nou de toate amănuntele zilei. Nu! Aceasta nu a fost o întâmplare. De obicei, Lena mergea la magazin după cumpărături. Waliko era de obicei la grădiniţă şi fetele la scoală. Dacă Lena nu l-ar fi rugat să meargă pentru ea la cumpărături, el ar fi fost în faţa televizorului ori ar fi citit ziarul. Nu a fost o întâmplare! Cu toţii au fost pe stradă tocmai în acele minute ale catastrofei, în acelaşi timp o voce batjocoritoare i-a şoptit: "N-a fost poate totusi o întâmplare?" în mintea sa se luptau două idei. Fiecare îşi apăra punctul ei de vedere. Lui însuşi i se părea că era neutru. Cine avea dreptate?

Oboseala a dispărut. Aşot şi-a grăbit paşii, căci pentru a răspunde la întrebare puteau numai Lena şi copiii să-l ajute. Acolo era cutia cu nisip! Lena şedea încă acolo cu copiii. Se înghesuiau unul în altul. La picioarele lor ardea un mic foc şi toţi priveau la flăcările fierbinţi. Lacrimile s-au uscat. Era o oboseală apatică. Lenotşka şi copiii s-au bucurat nespus de mult că Aşot era iarăşi în mijlocul lor. Mort de oboseală, s-a aşezat pe marginea cutiei de nisip. Lena a agăţat un ceainic, pe care l-a găsit printre dărâmături, peste foc şi a început să încălzească ceaiul. A desfăcut o legătură; în ea era o bucată de pâine şi o bucată de salam.

Aşot era cu gândurile aşa de răscolite, încât nu s-a mirat unde se puteau găsi ceai şi pâine. A început să le întrebe pe fete, cum s-a făcut că ele au fost în curte în timpul orelor de curs. Marinka a răspuns că în ora precedentă a început dintr-o dată să o doară tare capul. A început să plângă şi învăţătoarea a dus-o în pauză la sora medicală. Aceasta a consultat-o şi i-a recomandat învăţătoarei să o trimită pe fetiţă acasă (avea temperatură mare). Sora medicală a spus Marinkăi:"Părinţii sunt doar acasă, trebuie să cheme medicul." Ei locuiau aproape de şcoală, învăţătoarea a chemat-o şi pe Taniuşka şi le-a trimis pe amândouă acasă. Când cele două fete au părăsit şcoala, Marinka a spus că nu o mai doare capul. Ele s-au întors la sora medicală, dar aceasta nu a vrut să le asculte. Le-a poruncit categoric să meargă acasă, deşi ea însăşi era mirată că acea febră dispăruse dintr-o dată.

- Noi am plecat acasă. Când am fost în mijlocul curţii şcolii, deodată pământul s-a cutremurat şi noi am căzut. Pe când eram speriate şi plângeam, a venit tata alergând.

Apoi Lena a povestit că ea a simţit ca şi cum cineva ar fi împins-o în stradă. Aşot s-a făcut palid şi a rămas pe gânduri. Ceea ce i-au povestit soţia şi copiii i-a luat şi ultima urmă de îndoială. Aşot a spus încet şi foarte clar:
- Da, dragii mei, astăzi nu a fost o întâmplare. Nimic nu a fost întâmplare! Astăzi Dumnezeu ne-a arătat şi ne-a demonstrat dragostea Sa! El are dreptate! El m-a iubit pe când eu nu-L cunoşteam! El îşi ţine cuvântul. El a fost astăzi la noi; El ne-a păzit astăzi!

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Aşot a căzut în genunchi şi a mulţumit din toată inima lui Dumnezeu pentru că le-a păzit tuturor viaţa în această zi. L-a rugat pe Dumnezeu să-l ierte pentru îndoiala lui şi pentru reflecţiile lui nechibzuite şi i-a recunoscut totul din viaţa lui; câte greşeli nu făcuse! Regreta sincer că 35 de ani a trăit fără Dumnezeu şi atâta timp nu a preamărit Numele Său.
Rugăciunea a fost lungă şi venea din adâncul inimii. Lena şi copiii, care la început nu au înţeles ce se întâmplă, au căzut şi ei în genunchi şi au mulţumit lui Dumnezeu aşa cum înţelegeau ei. Au mulţumit că au rămas păziţi în această zi. Într-un glas au promis să preamărească mereu pe Dumnezeu şi Numele Lui şi L-au rugat să locuiască în casa şi în inimile lor. Ei nu ştiau nimic de marea dragoste a lui Isus Cristos. Ei nu ştiau încă nimic de jertfa Lui de pe Golgota. Ei nu ştiau că sunt salvaţi prin sângele scump al lui Cristos, dar erau convinşi că Dumnezeu îi iubeşte! Acest adevăr îl credeau acum cu tărie, în viitor doreau să asculte de Dumnezeu şi să laude zilnic Numele Lui. Ei şi-au încredinţat acum toată viaţa în mâna lui Dumnezeu şi de la această convingere nu putea să-i abată nimeni. Ştiau foarte bine cine făcuse cerul, pământul şi oamenii, înţelegeau că viaţa lor nu le aparţinea, ci lui Dumnezeu. Sufletele lor s-au umplut de pace, fericire şi bucurie.

Când s-au ridicat de la rugăciune, au devenit oameni noi, care iubeau pe Creatorul lor, pe Domnul Dumnezeul lor. Erau aşa de bucuroşi, încât de bucurie ar fi îmbrăţişat pe toată lumea. Lacrimi de pocăinţă curgeau din ochii lor. Cu buzele şi inimile lor spuneau cuvintele: "Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!"

A doua zi a venit un elicopter şi i-a luat împreună cu alte victime ale cutremurului. Priveau cu toţii pe fereastră. Sub ei era o privelişte groaznică. Un oraş întreg a fost şters de pe suprafaţa pământului în câteva minute. Acesta a fost, cu puţin timp în urmă, oraşul Spitak.


De ce se întâmplă cutremure?

Căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică" (Isaia 24.18-20).

Avertismente, cărora nu li se dă importanţă, de care nu se ţine seama.
Cine a trăit un cutremur cunoaşte senzaţia ciudată care îl cuprinde după ce a avut loc primul şoc seismic şi survine o pauză. Se ştie atunci că va urma un al doilea şoc care, de regulă, e mult mai puternic şi mai periculos decât primul. Atunci deseori se dărâmă totul. Când survine pauza, există posibilitatea de a da buzna în libertate şi astfel de a rămâne în viaţă.

Dar în istorie există exemple de oameni care au nesocotit primul avertisment, atunci când pauza de linişte a durat mai mult timp. Inainte de devastarea insulei St. Martinique, locuitorii au fost avertizaţi prin tunete subpământene şi nori masivi de fum. Puţini au luat seama la acestea. O parte a populaţiei a vrut să fugă, dar organele puterii de stat au hotărât să se păstreze liniştea şi oamenii să rămână în case. Seara, înainte de devastare, au apărut în ziare chiar şi explicaţii ale celor mai extraordinari experţi care doreau să demonstreze că nu ameninţă nici un pericol, întunericul s-a aşternut liniştit, dar o erupţie puternică a îngropat aproximativ 30.000 de oameni sub lava lichidă.

Astăzi trăim într-un fel de pauză. Izbucnirea şi urmările ultimului război mondial sunt de neuitat. Acum pare să fie linişte. Dar răsunetele subpământene ne avertizează că nu va rămâne pentru totdeauna aşa.
Uşoarele şocuri ale pământului vestesc mari cutremure viitoare. Iau aminte oamenii la acestea? În general, nu.
Mulţi politicieni vor să ne liniştească când spun că nu va avea loc în curând un incendiu al lumii. Şi masa de oameni îi crede. De ce? Pentru că aceasta este dorinţatatălui minciunii, diavolul. Este remarcabil prin câte nenorociri şi catastrofe a trecut omenirea în ultimii ani! Sunt avertismente dumnezeieşti, indicii premergătoare la judecăţile groaznice care vor veni peste acest pământ. Chiar înainte de descrierea judecăţii din cartea Apocalipsa, citim cuvintele Domnului Isus:"Iată, Eu stau la uşă şi bat" (Apocalipsa 3.20). Domnul bate la uşa fiecăruia care încă nu a crezut în El, care a stat indiferent în faţa avertismentelor Sale. El vrea să intre. El doreşte să facă din inima ta locuinţa Sa, pentru ca să reverse în ea binecuvântarea Lui. El nu vrea să te lovească judecata, ci să fi scăpat de ea.

Când se fac cunoscute catastrofele, mulţi vorbesc de o aglomerare de situaţii nefericite, de un destin orb sau de hazard. Dar adevărul este că Dumnezeu vorbeşte, El vorbeşte foarte serios.
La scurt timp după ce Jamaika a fost lovită de un cutremur, doi bărbaţi au vrut să arate într-o prelegere în Port Royal, că seismele şi fenomenele naturii pot fi descrise numai ca simple întâmplări şi iau fiinţă de la sine. Ei au mers atât de departe, încât au tăgăduit orice putere supranaturală şi existenţa lui Dumnezeu.
Ascultătorii s-au îngrozit la aceste cuvinte, în timpul discuţiei a izbucnit un cutremur de pământ. Toţi au părăsit în grabă mare sala, numai cei doi batjocoritori au rămas.
Câteva clipe mai târziu a avut loc un şoc mult mai puternic. Clădirea s-a prăbuşit. Cei doi au murit sub dărâmături. Mâna lui Dumnezeu i-a lovit.

Dacă nu eşti încă în siguranţă în faţa judecăţii lui Dumnezeu, atunci nu aştepta mult timp. Aleargă cu păcatele tale la Domnul Isus. Crede în El şi în lucrarea Lui pe care El a dus-o până la capăt pentru păcătoşi. Mâine poate va fi prea târziu.

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/10470/asot-o-relatare-despre-un-cutremur-de-pamant

Tipariti