Southampton, 19 decembrie 1963. În urletul sirenelor, vaporul grecesc de lux „Lakonia" porneşte în larg într-o croazieră de Crăciun spre Madeira. De pe vas se văd batistele fluturînd... Ţărmul se pierde în depărtare, toţi pasagerii sunt bine dispuşi, deoarece şi-au programat o călătorie deosebită, în prospectul biroului de voiaj englez stă scris textual: „Aveţi posibilitatea aici să petreceţi o vacanţă în care toate riscurile sunt excluse. Aici aveţi un concediu de care vă veţi aminti mereu şi despre care veţi vorbi tot restul vieţii". Toate riscurile excluse? Desigur, „Lakonia" dispune de o instalaţie automată de prevenire a incendiilor; oricum are mai multe locuri în bărcile de salvare decît pasageri sunt la bord, chiar şi atunci cînd toate cabinele sunt ocupate. Un concediu despre care se va vorbi tot restul vieţii? Şi acest lucru este adevărat - cel puţin pentru supravieţuitori - căci circa 160 de pasageri de pe vasul „Lakonia" îşi găsesc moartea în largul mării cu o zi înainte de ajunul Crăciunului. Care a fost cauza? Un uriaş incendiu. Şi acesta cu toată existenţa unei instalaţii automate de prevenire a incendiilor, însă cum putea să izbucnească un astfel de incendiu? Din motive necunoscute...

Bruxelles, 25 iulie 1966. Paturile sunt primenite, iar pe mese sunt aşezate flori. Ca gustare sunt pregătite mîncăruri deosebite. Multe familii din capitala belgiană aşteaptă întoarcerea acasă a copiilor lor. Aceştia urmau să sosească cu autobuzul dintr-o frumoasă excursie de vacanţă făcută

În Austria. Se aşteaptă... Se face tot mai tîrziu. Se aşteaptă în continuare... Curînd se strecoară zvonul: „Accident!". Apoi acest zvon este confirmat şi se răspîndeşte cu iuţeala fulgerului: „Accident pe autostrada lîngă Limburg". Răniţi? - Da! - Morţi? - Posibil! - Morţi?? -Da! - Cîţi?... Apoi deveni realitate crudă: Din cei 43 de pasageri ai modernului autobuz, numai zece au scăpat cu viaţă, 33 au murit, dintre care 28 de adolescenţi şi copii, în aula unei şcoli din Limburg sunt aşezate şiruri lungi de sicrie negre...

Londra, 3 octombrie 1952. În gara suburbiei Harrow, trenul de dimineaţă stă gata de plecare şi este ticsit de călători. Cu toate că este timpul de plecare, trenul încă stă pe loc. Nimeni nu ştie de ce. Dintr-o dată, trenul accelerat din Scoţia intră cu viteză nebună în trenul din gară care aştepta. Vagoanele se izbesc şi intră unele în altele ca nişte cutii de chibrituri. După cîteva secunde, un al treilea tren, cel de Londra, în plină viteză străpunge în haosul de dărîmături şi trupuri sîngerînde, împrăştiate de-a lungul şi de-a latul şinelor. Peste o sută de oameni care erau în drum spre locul de muncă, nu mai ajung niciodată acolo...

Dar ce rost au aceste relatări? Aceasta ar însemna cumva că nu mai trebuie să călătoreşti cu trenul, sau cu maşina, sau să nu mai întreprinzi nici o călătorie cu vaporul sau cu avionul? Dacă te gîndeşti la cei 16.000 de morţi care rezultă anual din accidentele de circulaţie în R.F.G., aproape că ai ajunge la concluzia aceasta. Dar unde te mai poţi simţi în siguranţă? Niciunde. Accidente şi boli ţi se pot întîmpla şi acasă, acestea pot lovi atît pe bătrîn cît şi pe tînăr. Am o fotografie unde împreună cu mine se mai văd patru dintre prietenii mei, cu scurt timp înainte de bacalaureat. Cinci tineri sănătoşi şi plini de optimism. Nu după multă vreme, doi dintre tineri au murit. Unul într-un accident de automobil, celălalt în urma unei boli grele; tocmai el, cel mai sportiv şi cel mai vînjos dintre noi, a trebuit să sufere de o boală aşa de chinuitoare.

Cu mult înainte, cînd eram în clasele primare, aveam un coleg strungar, cu părul creţ de culoare blond-roşcat. Era sprinten ca o sfîrlează şi plin de viaţă. Cînd învăţătorul nu era în clasă, încăleca peste l nci şi masă. Pe lîngă aceasta era aşa de sănătos şi sincer, că l-am îndrăgit în mod deosebit. S-ar fi gîndit cineva ca tocmai el să se îmbolnăvească aşa de grav? Cînd stăteam lîngă patul lui din spital şi el mă privea cu ochii lui luminoşi de băieţandru, încă nu bănuia nimic din ceea ce eu deja aflasem. Doctorii au pierdut orice speranţă în vindecarea lui. Avea numai 15 ani. Curînd colegii lui au stat în faţa mormîntului deschis... Ceasul lui s-a oprit. Toate ceasur, se opresc odată, la unul mai devreme, la altul mai tîrziu.

Odinioară în Londra, cînd am fost martor ocular la agitaţia şi consternarea produsă de accidentul de tren din Harrow, am văzut fotografiile în ziare. Pe una din fotografii se putea vedea un ceas. Era ceasornicul de pe peronul gării unde trenul de suburbie fusese zdrobit cu desăvîrşire. Arătătoarele lui indicau ora 8 şi 19 minute, exact clipa ciocnirii care le oprise pe loc. Însă lîngă ceas se mai putea vedea ceva. Acolo era atîrnat un afiş cu cuvintele: „Pregăteşte-te să întîlneşti pe Dumnezeul tău!" (Amos 4:12).

Cît de puţini vor fi citit acele cuvinte de pe placardă şi cîţi din ei vor fi cugetat asupra lor? Dintr-o dată însă, aceste cuvinte vorbeau cu glas de tunet, căci mulţi oameni au trebuit chiar în clipa aceea să-l întîlnească pe Dumnezeu. Ceasul lor se oprise.

O, de n-ai trece nepăsător pe lîngă aceste cuvinte biblice! Ele au fost adresate poporului lui Israel, însă mai vorbesc încă şi astăzi fiecăruia care vrea să le audă. Mai devreme sau mai tîrziu, vine ora pentru fiecare, cînd trebuie să întîlnească pe Dumnezeu. Eşti pregătit? Eşti tu la adăpost în Isus Cristos?