Am alergat, alerg prin viață, cu mâini întinse către cer,
Dar sunt lovit de-atâtea valuri, de vijelii, de ploi și ger,
Că nu știu de-oi găsi ieșire, un sprijin care să-mi dea forță
Și ard încet și ard într-una, cum arde flacăra în torță.

Cui aș putea să-mi plâng durerea și traiul plin de-amărăciune?
Cine să-mi știe suferința și... ce-ar putea lumea, a-mi spune?
De m-aș văita, mi-aș zice păsul, câți oare s-ar opri să-mi dea,
Un gând de bine, liniștire, un strop din bucuria sa?

Dar ce e oare fericirea, în lumea asta mărginită?
Gândesc că este prea departe de existența mea finită,
Nimic aici, nimic în oameni, nu-mi poate da o libertate,
În care să găsesc splendoarea și-a Duhului Sfânt, plinătate.

De ce m-agăț de vorbe false, de mâini întinse-ntr-o clipită,
Ce-și pierd intenția și căldura, cu-a lor desprindere grăbită?
Timpul aleargă spre-nainte și ce-i trecut, trecut rămâne!
M-agăț de cer cu disperare, să uit de oful ce-i în mine,

Căci am primit o revelație, ce-mi dă putere-n slăbiciune,
Tot ce-i aici în astă viață, este și-nalt, e și genune,
Dacă privesc în jos pe cale, nu voi vedea decât țărâna,
Dar de-mi ridic ochii spre ceruri, văd cât de amplă e lumina,

Și-atunci îmi zic, mergând 'nainte, cu dorul sfântului popas:
N-am să mă las nicicând de Domnul! De Tine, Doamne, nu mă las!
Căci Tu ce spui, pe veci rămâne și nu mă uiți în înserare,
Ai fost și ai rămas același, Tu-mi ești deplina desfătare.

N-am să mai caut în om ieșirea, când știu că toți își au genunea,
Ce-abia și-o poartă fiecare. În Tine e înțelepciunea!
De-aceea, Domnul meu din slavă, Îți mulțumesc cât voi trăi,
Prin har îmi dai călăuzire, Te chem, Te-aștept, eu știu că vi.

Și-acele zile de splendoare, de har, de pace și lumină,
Vor șterge amintirea clipei, în care-am fost un pumn de tină,
Nu va mai fi plânset și țipăt, nu vor mai fi lacrimi, durere,
Slăvit să fii Tată din ceruri, căci prin Duh Sfânt, mi-ai dat putere!

03/03/13, Barcelona