Nu este nevoie să avem în faţă o aulă universitară plină de studenţi pentru a ajunge să simţim un gol în stomac. Uneori este suficient un telefon sau o discuţie între patru ochi cu cineva. În clipa în care nu mai suntem singuri, ci ne aflăm faţă în faţă cu o altă persoană, se va face simţită o stare ciudată: teama de celălalt.

Cu aproape doi ani în urmă lucram la o altă firmă. Cei 21 de colegi ai mei nu aveau nimic de-a face cu credinţa si trăiau ca atare. Într-o zi, în timp ce savuram cu toţii pauza de prânz, conversaţia s-a oprit la astrologie. Cei mai mulţi erau entuziasmaţi de horoscop şi discutau aprins cu privire la noile descoperiri senzaţionale pe care le făcuseră. Numai eu deveneam tot mai tăcută. "De ce tocmai subiectul ăsta?!" mă întrebam foarte necăjită. Nu era o temă care să mă facă să mă simt sigură de poziţia mea. O voce lăuntrică mă îndemna: "Acum trebuie să iei o poziţie şi să spui ceva!"

Gândul că în biroul nostru o şarlatanie atât de murdară câştiga tot mai mult teren, mă frământa profund. Grupul din jurul meu reuşea însă să mă intimideze si mai mult. Ce s-ar întâmpla dacă aş trece la contraatac? În duhul meu vedeam cum eram împresurată şi doborâtă la pământ. Dar, mai ales, ce-ar crede colegii despre mine, dacă le-aş spune ceea ce gândesc de fapt?

"Nu te lăsa copleşită", răzbătea acum o a doua voce lăuntrică. La urma urmei, de ce nu? În fond, nu trebuia să spun ceva. Tăcerea ar fi exprimat opoziţia mea aproape cu aceeaşi eficacitate. Aproape.

Tot acest încoace şi încolo nu ajuta la nimic. Trebuia să mă pronunţ. Cu mare greutate am încercat să aduc câteva contraargumente stângace; eu însămi le consideram atât de puţin semnificative şi deloc convingătoare, încât n-ar fi mişcat o pisică de lângă sobă. În clipa aceea aş fi vrut mai degrabă să mă spulber în aer. Aş fi dat orice să mă aflu undeva cât se poate de departe de locul acela.

Febra reflectoarelor şi picioare tremurânde

Frica de oameni este un fenomen atât de complex, încât de multe ori nici n-o recunoaştem ca atare. Putem înţelege uşor febra reflectoarelor în cazul actorilor şi faptul că, în realitate, nu atât reflectoarele sunt cele care provoacă sudori pe frunţile actorilor, cât spectatorii. Este explicabilă emoţia într-o asemenea situaţie! Însă cea mai mare parte a fricii noastre de alţi oameni nu se manifestă într-un loc public. Bine mascată, ea şi-a asigurat un loc în relaţiile noastre de zi cu zi şi ne determină masiv comportamentul faţă de celelalte persoane.

Unii se îmbujorează şi dintr-o dată nu mai spun nimic. Alţii încep să se laude cu banii şi cunoştinţele lor şi nu mai e posibil cu nici uri chip să-i faci să tacă. Frica de alţii ne pune un nod în gât, ne face să devenim palizi, să ne bâlbâim sau să izbucnim în lacrimi. Ea ne pune în stare de alarmă, ne creşte nivelul de adrenalină din sânge şi ne face să transpirăm. Devenim nervoşi şi ne pierdem controlul asupra propriilor reacţii.

Temându-ne să nu devenim neplăcuţi, ajungem să tăcem tocmai în situaţii pe care ar trebui să le condamnăm. Pentru a nu pierde aprobarea celorlalţi, facem compromisuri şi încheiem alianţe pe care am fi dorit mult să nu le facem. Pentru a evita enervări şi contraziceri, preferăm să tăcem şi să batem în retragere când ne aflăm într-o situaţie conflictuală. Ţinem pentru noi remarcile critice şi nu ne dăm seama că, de fapt, ceea ce noi considerăm a fi diplomaţie şi înţelepciune, nu este nimic altceva decât laşitate.

În final comportamentul nostru ne apare ca penibil. Nu s-ar putea totuşi face cumva ca faptele să nu se fi petrecut aievea sau cuvintele să fi fost nespuse? Adversarul nostru, aparent uriaş, ne face nesiguri şi ne timorează, astfel că ne simţim ridicoli şi neînsemnaţi. Ne-am dori enorm să fim cu totul altfel - poate ca acel "Goliat" din faţa noastră, atât de sigur de sine? Dar de ce nu ne putem ţine pe noi înşine sub control? De ce celălalt nu ne lasă indiferenţi?

Contactul nostru cu oamenii este determinat de întrebarea: Ce efect am eu asupra celorlalţi, ce gândesc aceştia despre mine? Ceea ce-l face pe celălalt să apară atât de "teribil" în ochii noştri este, la urma urmei, numai dependenţa noastră de părerea lui.

Teama de a fi respinşi

Reputaţia mea de copil era cea a unei fetiţe "drăgălaşe". Vecinii mă îndrăgeau şi eram un musafir bine primit în casele lor. Savuram senzaţia de a fi iubită şi acceptată. Dar din nefericire pentru mine, lucrurile n-au rămas astfel. Au venit vremuri în care n-am mai obţinut aprobarea celor din jur. Aflam ce se vorbeşte despre mine şi asta mă enerva şi mă făcea nesigură. Aş fi dorit atât de mult să trăiesc în pace şi armonie cu toţi!

De fapt, cred că tuturor ne merge în această privinţă la fel. Vrem să fim iubiţi şi acceptaţi aşa cum suntem. Simţim nevoia de a comunica şi de a ne deschide faţă de alţii, fără a fi condamnaţi sau dispreţuiţi pentru asta. Dar, la urma urmei, suntem totuşi conştienţi, în adâncul nostru, că nici nu suntem de acceptat. În intimitatea noastră nu suntem doar altcumva decât frumoşi, ci de-a dreptul oribili. "Teama noastră de a fi respinşi şi îndepărtaţi este prin urmare naturală şi justificată. Ea nu este o frică nevrotică, ci realistă", scriu L. Crabb si D. Allender în cartea lor "Încurajând pe celălalt". Această frică este consecinţa separării noastre de Cel care ne poate dărui valoare şi siguranţă. La urma urmei ea este o consecinţă a păcatului.

Măşti

"Teama că ceilalţi ar putea descoperi că eu nu sunt chiar persoana care aş dori să fiu, ci mai degrabă ceea ce sunt în realitate" (Crabb şi Allender) ne face să apelăm la tot felul de mijloace. Aruncăm o privire în valiza cu rechizite şi scoatem de acolo pur şi simplu masca cea mai potrivită pentru o anumită situaţie.

Teama de a fi descoperiţi devine forţa motrice a tuturor acţiunilor şi exprimărilor noastre. Putem deveni uşor adevăraţi maeştri în utilizarea mecanismelor de apărare. Cu o mare abilitate, fugim de la subiect, facem glume sau remarci sarcastice. Dacă situaţia o cere, presărăm câteva lacrimi sau ne adâncim într-o falsă modestie şi un regret prefăcut. O tăcere plină de semnificaţii ar trebui să confere cuvintelor noastre mai multă greutate. Când nu mai ajută nimic, devenim copilăroşi şi ridicoli. Bogăţia noastră de idei, stimulată de frică, este nelimitată.

Ceea ce începe ca o reacţie într-un moment critic, sfârşeşte prin a deveni o practică generală, o atitudine de viaţă interiorizată, pe care nu mai reuşim s-o recunoaştem pentru ceea ce este de fapt.

În schimb, Dumnezeu ne-a recunoscut demult. Înaintea Lui noi suntem cu toţii ca o carte deschisă. Nu este nimic care să-L poată şoca. Nu are sens să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu El.

Marea tăcere

Deoarece între natura noastră reală şi ceea ce arătăm în afară este adeseori un abis, noi devenim falşi şi lipsiţi de onestitate. Ne arătăm doar "stratul nostru de protecţie" şi suntem respingători ca o tigaie de teflon. Straturile de protecţie doar izolează. Relaţiile cu adevărat profunde, comuniunea autentică cu cineva dispar. Nu avem încredere în celălalt, îi atribuim motivaţii false pentru că nu mai suntem deschişi şi gata de dialog. Se instaurează o mare tăcere. Nu mai suntem capabili să-l încurajăm şi să-l consolăm pe cel de lângă noi, pierdem tot mai mult capacitatea de a accepta, de a aplica şi a transmite celorlalţi o critică constructivă.

Un exemplu tragic în acest sens îl reprezintă incapacitatea de a stabili legături profunde si trainice în vremurile noastre. Dacă ne retragem în cochilia noastră, împiedicând pe oricine să ajungă la noi, ne condamnăm de fapt singuri la izolare pe viaţă. Însă Dumnezeu n-a vrut niciodată acest lucru, fiindcă "nu este bine ca omul să fie singur" (Geneza 2:18). Pentru a evita singurătatea, Dumnezeu ne-a aşezat alături de alţi oameni. Izolarea este o otravă pentru noi şi retragerea noastră din comuniunea cu semenii este o fugă din faţa adevăratei probleme.

Perfecţionismul

Noi ascundem o mare parte din munţii de nevoi şi probleme care ne copleşesc. Vârful de aisberg pe care îl arătăm reprezintă acei mărunţi "paşi falşi de salon", acceptaţi în general şi de care nu ne ruşinăm, fiindcă toţi ceilalţi procedează exact la fel.

Ceea ce transpiră în afară trebuie să creeze impresia că, de fapt, ţinem totul sub control.

Însă în această privinţă oricum ne înşelăm. Noi suntem oameni şi, prin urmare, imperfecţi. Speranţa de a atinge perfecţiunea este o iluzie, pentru că tragem cu toţii după noi slăbiciuni şi păcate: "Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23). Dumnezeu nu cunoaşte oameni perfecţi. El cunoaşte în schimb oameni care îşi recunosc greşelile înaintea Lui şi capătă iertare. Cine ţine cont de acest lucru nu mai trebuie să se pună singur într-o lumină favorabilă.

Adaptarea

"Mai repede decât chipul său, el îşi aduce părerea; aceasta se schimbă aproape zilnic, mai repede decât ai putea gândi", spune un cântec al lui M. Siebald intitulat "Carlo Meleonul". Astfel el descrie foarte potrivit unde putem ajunge dacă ne adaptăm în permanenţă la ceea ce alţii pretind a fi "în vogă": "El simte bătându-i în piept vântul din pupa, nu se pune niciodată de-a curmezişul. Se spune că a renunţat de mult la spinare în favoarea coloanei" (un joc de cuvinte, spinarea presupunând fermitatea, în timp ce coloana vertebrală se referă la mobilitate, n.trad.)

Când oamenii ne inspiră teamă, începem să opunem tot mai puţină rezistenţă. Devenim maleabili, manevrabili, adaptabili. Ne potrivim personalitatea în funcţie de mediul din jur, renunţând astfel la profilul nostru. În final suntem daţi la o parte.

Nu fiindcă i-am contrazis pe ceilalţi, ci tocmai pentru că suntem mereu de aceeaşi părere cu ei. Dumnezeu nu ne-a făcut unici şi irepetabili, pentru ca noi să ne lăsăm uniformizaţi şi călcaţi în picioare. El vrea să fim fermi şi hotărâţi şi să demonstrăm că avem caracter. Profilul este caracteristica unei persoane, care are o măsură independentă a modului de evaluare şi, prin urmare, posedă principii absolute şi linii directoare care-i determină viaţa. Pentru a dezvolta o personalitate autentică, trebuie să ne supunem Personalităţii lui Dumnezeu. Dacă dorim să stăm drepţi înaintea oamenilor, trebuie să ne plecăm înaintea lui Dumnezeu. Cine face acest lucru nu trebuie să mai execute genuflexiuni în faţa semenilor săi.

Privind frica în ochi

Teama de alţii nu se dizolvă pur şi simplu în aer. Ea ne persecută, dacă nu ne decidem s-o înfruntăm. Nu vom putea evita toate situaţiile critice. Pentru a înfrunta frica din noi, trebuie să fim sinceri cu noi înşine, admiţând că întâlnirea cu alţi oameni ne creează probleme. Acest lucru implică şi disponibilitatea de a schimba şi elimina ceva din vechile şi bine integratele noastre mecanisme de apărare.

A învăţa să vorbim

Pentru depăşirea problemei fricii de oameni, este necesar să învăţăm să ne confruntăm cu semenii noştri şi să vorbim cu ei într-un mod înţelept. Acest lucru nu presupune să scoatem la iveală, cu orice ocazie - potrivită sau nepotrivită -, cele mai intime aspecte ale vieţii interioare. Un asemenea "striptease spiritual" este penibil şi nepotrivit. În acelaşi mod, nu este recomandată sinceritatea nereţinută care ne determină să-i aruncăm celuilalt în faţă faptul că poartă o cravată oribilă sau că de mult timp ne tot calcă pe nervi cu comportamentul său. De fapt acesta nu este decât un egoism pur şi o lipsă de dragoste.

Discuţiile personale bune sunt binefăcătoare şi ziditoare. Ele ne pot ajuta să depăşim frica faţă de celălalt, fiindcă scot la iveală faptul că şi acesta are problemele şi dificultăţile sale şi nu este în nici un caz supraomul pe care l-am fi crezut.

A ne deschide cere încredere, fiindcă noi riscăm întotdeauna să fim răniti si dezamăgiţi. Când celălalt este gata să vorbească despre sine, iar noi suntem în acelaşi timp dispuşi să dezvăluim ceva din noi înşine, atunci sunt posibile prietenii profunde şi reale.

Baza: relaţia noastră cu Dumnezeu

Cunoaşterea efectelor fricii nu elimină de fapt această stare. Pentru mulţi, soluţia aparentă o reprezintă grupurile de autocunoaştere, psihoterapia sau dinamica de grup. Dar toate acestea nu sunt altceva decât o cosmetică de suprafaţă, fiindcă frica îşi are rădăcinile în păcat. Gândirea pozitivă nu este însă suficientă.

Biblia abordează problema într-un mod cu totul diferit. Ea dezvăluie originea răului şi vindecă motivul fricii, care este mult mai adânc. El rezultă din relaţia noastră întreruptă cu Dumnezeu şi, prin urmare, din privirea noastră orientată greşit. Aici trebuie să începem să lucrăm şi să facem curăţenie. Isus Cristos a murit pentru a restabili relaţia dintre Dumnezeu şi om. Dacă vom crede în El şi ne vom baza vieţile noastre pe El, îi vom fura fricii din noi sursa de alimentare.

În cine ne încredem

Dacă ne punem întreaga încredere în Dumnezeu, îi vom putea înfrunta şi pe oameni altfel. Cel ce ştie că, la urma urmei, va fi judecat de Dumnezeu şi nu de oameni, se poate lăsa şi corectat, fără ca aceasta să limiteze conştientizarea propriei valori. Mustrarea nu mai este atunci un rău necesar, ci şansa unui nou început, posibilitatea de a învăţa ceva nou pentru viaţă. Convieţuirea cu semenii devine, prin urmare, un mijloc de îmbogăţire şi o provocare.