Veniți la ape, veniți la ape!

Când crezi că ai trecut de jumătatea vieții, ești ca o fântână cu două cumpene: pe un braț e trecutul -copilăria și tinerețea, de cealaltă parte: maturitatea și bătrânețea-viitorul, cu visuri, viziuni, dar incert. De aceea, nu e de mirare că înclini mai bucuros spre prima parte, sigură, de unde ai amintiri calde și vii. O anumită imagine din copilărie mi-a rămas bine întipărită în suflet: sfințirea unei fântâni.

Bunicii din partea mamei, care se mulțumeau,-fiind simpli săteni-, cu apelativele familiare de mamaie și tataie, foraseră o fântână, lângă casă, în curtea lor. Se investise multă muncă în această lucrare și cheltuiseră bani numeroși (pentru posibilitățile lor modeste), unii împrumutați.

Fântâna, cu puțul turnat din beton și cu ghizduri de ciment, era doar o treime în curtea lor, restul era spre stradă, gardul delimitând împărțirea. Spre uliță era și un jgheab mare, pentru vite. Deci, era accesibilă și gratuită pentru orice însetat, vecin sau trecător, om sau necuvântător. Singura dovadă că era opera bunicilor erau numele lor, inscripționate pe ghizdurile fântânii lângă anul 1976.

La „târnosirea” fântânii-consacrarea se făcea printr-un ritual de sfințire, de curățire, nu se tăia panglica-un rol important îl jucam două fetițe: verișoara mea, (doar cu șase luni mai mică), și cu mine, care aveam nouă ani. Până în ziua dăruirii publice a fântânii, cărasem apă timp de o săptămână în casa bunicilor, salutând și primind răspunsuri conform obiceiurilor strămoșești.

În ziua oferirii fântânii către mica obște sătească, eram îmbrăcate în rochițe de vară noi, dăruite de mamaia, și mergeam cu un mesaj minunat către toți vecinii: „Veniți la apă, veniți la apă!”. Apoi, după ce beau toți apă, cu bucurie lăudând-o pentru prospețime, erau invitați la o masă de dragoste.(fiind ortodocși, mă tem că se numea sărindar, adică o pomană făcută pentru sufletele lor din timpul vieții, dar era într-adevăr în Numele Domnului).

Mă întreb, oare pe câți îi mai chemăm astăzi la ape? Pe vecini, prieteni, rude, colegi, îi chemăm la Izvorul Apelor vii, la Cristos? Din inimile noastre curg râuri de apă vie, cum zice Scriptura?

Îmi amintesc cum, în primii ani după botez, fiind medic rezident, împărțeam la toți colegii: Biblii, cărticica „Mai mult decât un simplu tâmplar” de J.McDowell și reviste creștine. Entuziasmul acela tineresc mi-a scăzut simțitor din cauza opoziției, indiferenței și necredinței din jur.

Vă cer o favoare, tuturor fraților ce mă onorați citind aceste rânduri: rugați-vă și pentru mine să fiu din nou în dragostea și în râvna dintâi!. Aș vrea să-L mărturisesc pe Domnul, și să-i invit pe toți la El ca în primii ani, ca în versurile frumoasei cântări, ce-mi amintește de chemarea nevinovată din copilărie:

„Veniți la ape, veniți la ape!/ Voi, care-n arșiță trăiți/Destinul vostru e să vă scape,/

Fântâna este, pe-aici, pe-aproape/Veniți la ape, veniți, veniți!”