Noroiul mă afundă peste chip
Și nu găsesc tărie de-a mă ține,
Iar oameni de pe malul de nisip
Îşi râd de mine... doară râd de mine...

Mă trage apa neagră înspre râpi
Și vrea să mă înghită tot adâncul,
Eu bat din mâini de parcă-ar fi aripi
Însă doar scheaun jalnic ca și țâncul.

Durerea mea mi se preface-n chin,
Iar traiul deveni ca o corvoadă,
Apropiații m-au lăsat străin
Și au plecat mai mult să nu mă vadă.

Nici nu mai cred că pot ceva să fac,
Iar cei ce poartă credința subsuoară
Râd parcă eu sunt îmbrăcat în sac
Distrându-i cu o mimică ilară.

Mă tot vorbește-o lume pe la porți,
Alții îmi cântă imnuri de beție,
Îmi hohotește groapa pentru morți
Și moartea cu deprinderea pustie.

În boala mea care mă trage-n jos
S-a stins și scânteierea de putere,
Iar oamenii râzându-mă scârbos
Chiar și-n mâncarea mea îmi toarnă fiere.

Eu îi blestem cu buzele în foc
Pustie să le fie locuința,
Să nu-și găsească liniște și loc,
Să-i rugume în bale neputința.

Iar râsul lor să li se-ntoarcă-n plâns
Și ochii-n veci să nu mai dea-n lumină...
Simt și-nțeleg că moartea m-a cuprins
Să mă salveze cine-o să mai vină?

Țipai mai mult mânat de disperări
Decât de o credință îndreptată:
Mă scapă, Dumnezeule din zări,
De auzirea-Ți este deșteptată!

Și mâini m-au scos din ape și nămol,
Palme mi-au prins căderea în prăpăstii
Punându-mă cu cei ce cânt´ domol
De pe nisip cântări de blagocestii.

Ci ei în mine nu au pus un preț
Și s-au ferit să nu se murdărească
Pe Domnul tot slăvindu-L vorbăreț
Cum și puterea Lui dumnezeiască.

O ploaie m-a spălat până și-n miez
Că inima uimită-n prospețime
S-a înălțat în aripi de botez
Împrăștiindu-și țepii de asprime.

Tot singur, da, tot singur am pornit
După Isus care mergea-nainte
Ca înspre munți să merg necontenit
Eliberat de fapte și cuvinte.

Odată doar eu m-am oprit din pas
Spre cei ce-au râs de mine-n vin și teze
Pe Isus, pentru toți ce au rămas,
Eu L-am rugat să-i binecuvânteze.