"Un om reuşeşte în tot ceea ce face şi, astfel, pierde totul. Altul are parte numai de înşelăciune şi dezamăgire, câştigând, prin urmare, mai mult decât preţuieşte întreaga lume." (William Law)

   Am auzit pentru prima oară de Omul-Elefant, citind o carte referitoare la el semnată de antropologul Ashley Montagu. Aveam să văd, mai târziu, o piesă inspirată din viaţa lui, avându-l în rolul principal pe David Bowie, precum şi filmul regizat de David Lynch, în urma căruia şi-a căpătat notorietatea. Omul-Elefant a fost, în fapt, John Merrick, o persoană reală din Anglia secolului al XIX-lea, care a murit în 1980 la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. Nu cunosc nici o ilustrare mai sugestivă a conflictului între valorile celor două lumi şi, cu atât mai puţin, a misterului fiinţei umane. Montagu trebuie să fi înţeles acest lucru de vreme ce îşi începea cartea astfel:

   "Ce este viaţa umană? O bătaie de inimă a veşniciei? Un ţipăt care începe cu naşterea şi se termină cu moartea? Un scurt şi furtunos naufragiu pe ţărmuri neprimitoare lipsite de bucurie, iubire, lumină, siguranţă, pace ori mângâiere? Sau este ea, oare, ceva mai mult decât atât?

   Socot că această carte va răspunde întrucâtva acestor întrebări."

   Montagu pare sincer contrariat de existenţa Omului-Elefant. Conform tuturor principiilor behavoriste, tratamentul la care fusese supus John Merrick în copilărie ar fi trebuit să producă un adult cu  personalitatea unui câine bătut. Ceea ce nu s-a întâmplat.

   Merrick poate să fi fost cea mai slută fiinţă umană din câte au trăit vreodată. O afecţiune cunoscută sub numele de neurofibromatoză l-a transformat treptat, încă din primii ani de viaţă, într-o ciudăţenie a naturii. La vârsta de patru ani, mama sa l-a abandonat, trimiţându-l la un atelier. Apoi, la paisprezece ani, a fost descoperit de un circar de bâlci, care s-a gândit că poate face nişte bani de pe urma înfăţişării sale nefireşti. Spectatorii plăteau câţiva gologani, păşeau în cămăruţă şi se zgâiau la un individ într-atât de diform încât, dintr-un anume unghi, aducea a elefant, cu o proeminenţă a feţei părând a fi o trompă şi falduri de piele, parcă tăbăcită, atârnându-i pe trup.

   Într-o zi, Frederick Treves, medic la Spitalul din Londra, a zărit la bâlciul de peste drum chipul zugrăvit stângaci al uni elefant uman pe afişul de canava al uneia dintre barăci, aşa încât i-a plătit circarului un şiling pentru a intra. A zărit, atunci, creatura ghemuită lângă o sobă la lumina chioară a unei lămpi cu gaz. Silueta gârbovă învelită cu o pătură părea întruchiparea singurătăţii şi a deznădejdii.

   Răstindu-se la el ca la un câine, circarul i-a ordonat: "Ridică-te!" Creatura a lăsat pătura să cadă, dezvelindu-i lui Treves "cel mai dezgustător specimen uman din câte mi-a fost dat să văd".

   Treves descrie, mai departe, diformităţile Omului-Elefant în amănunte clinice: o masă osoasă ieşindu-i în evidenţă la nivelul frunţii; o epidermă spongioasă cu o suprafaţă fisurată asemănătoare florii de conopidă, însă maronie şi atârnându-i în straturi pe spate; un craniu gigantic, desfigurat, de circumferinţa taliei; gura, o deschizătură băloasă, deformată; nasul, o bucată spânzurată de piele; pe piept părea să-i fi crescut un guler de şopârlă. Braţul său drept avea o dimensiune dublă faţă de cea normală, terminându-se cu nişte degete butucănoase inutile. Unul dintre subsiori îi curgea aidoma unui capăt de văslă; cele două picioare strâmbe nu-l puteau susţine dect dacă se spijinea de un scaun. Excrescenţele fungoase ale pielii emanau un miros fetid.

   Mânat de curiozitate medicală, dr. Treves şi-a înfrânt repulsia şi a aranjat ca John Merrick, acum în vârstă de douăzeci şi unu de ani, să fie examinat la spitalul său. Din pricina diformităţilor bucale, Merrick nu izbutea decât să bolborosească vorbele, aşa încât Treves i-a pus diagnosticul de imbecil. După ce i-a făcut o serie de fotografii, şi-a notat o sumedenie de observaţii şi a încercat în zadar să mai comunice cu el, i-a dat lui Merrick cartea sa de vizită şi l-a înapoiat circarului. A doua zi, poliţia a dat iama prin bâlci, iar Treves a presupus că nu-l va mai vedea niciodată pe Omul-Elefant.

   Vreme de încă doi ani, John Merrick a trăit ca un proscris, în condiţiile oricărui alt animal de circ purtat de colo-colo pentru a-i distra pe toţi căutătorii de senzaţional care se cutremurau, invariabil, de groază la vederea lui. Când autorităţile din Belgia au interzis circul ambulant o dată pentru totdeauna, proprietarul i-a îndesat în buzunar partea care îi revenea din câştigurile pe bilete şi l-a expediat înapoi la Londra.

   În timpul călătoriei, ceilalţi pasageri aveau să-l chinuie ridicându-i poalele mantalei pentru a-i iscodi trupul grotesc. Ajuns în gara din Londra, poliţiştii l-au salvat şi l-au adăpostit într-o sală de aşteptare nefolosită, unde s-a prăbuşit într-un colţ întunecat, mormăind cuvinte de neînţeles. Îi mai rămăsese o singură rază de speranţă: cartea de vizită a dr. Frederick Treves, pe care o păstrase în tot acest răstimp.

   Treves a răspuns numaidecât apelului poliţiei, l-a ridicat pe Merrick din colţul în care zăcea scâncind şi l-a depus într-un salon izolat al spitalului. Nu mâncase şi nu băuse nimic de când părăsise Belgia. Treves a cerut să-i fie adusă o tavă cu mâncare de la cantină, însă asistenta medicală care o purta, nepregătită pentru o asemenea privelişte, a început să ţipe, aruncând tava pe jos şi luând-o la goană din salon. Pacientul, deprins cu astfel de reacţii, nici nu băgase de seamă.

   Cu timpul, personalul spitalului s-a familiarizat cu prezenţa acestui pacient bizar. Băile zilnice aveau să-i înlăture mirosul neplăcut. Prin exerciţiu, Treves a învăţat să priceapă ceea ce spune Merrick şi, spre marea lui surprindere, a descoperit că, departe de a fi un imbecil, acesta nu doar că era alfabetizat, dar că era, deopotrivă, un cititor asiduu. Studiase Biblia şi Cartea de Rugăciuni a Bisericii Anglicane, precum şi operele unor autori precum Jane Austen şi Shakespeare. Treves scrie:

   "Necazurile îl înnobilaseră. Se arăta a fi o făptură cum nu se poate mai blândă, mai afectuoasă şi mai plăcută... fără a fi vreodată nemulţumit ori răuvoitor faţă de cineva. Nu l-am auzit niciodată plângându-se. Nu l-am auzit niciodată lamentându-se pentru viaţa mizerabilă pe care o trăise ori acuzând tratamentul inuman la care îl supuseseră stăpânii săi lipsiţi de suflet. Călătoria sa prin viaţă fusese, într-adevăr o via dolorosa, drumul său urcase mereu, iar acum, în cea mai neagră dintre nopţi şi în cea mai adâncă dintre genuni, izbutise să ajungă într-un sălaş primitor, inundat de lumină şi căldură." 

   Treves nu înţelegea cum o persoană privată de copilărie, tratată asemenea unui animal sălbatic, exploatată, fără a avea nici o amintire plăcută, o făptură ocărâtă şi lipsită de orice nădejde, putea supravieţui şi, cu atât mai mult, vădi o dispoziţie sufletească atât de agreabilă. La început, Merrick a întrebat, cu sfială, dacă nu cumva ar putea fi internat într-un azil pentru orbi. Citise despre asemenea locuri şi îşi dorea să trăiască între oameni care nu aveau cum să se holbeze la el. Pas cu pas, însă, Treves şi personalul său i-au câştigat încrederea, aşa încât una dintre camerele de la mansarda spitalului avea să devină căminul Omului- Elefant.

.............

   Când Treves a găsit o cabană liberă la ţară, Merrick a făcut cunoştinţă cu lumea naturii, departe de privirile indiscrete ale oamenilor. A ascultat cântecul păsărilor, s-a luat după un iepure, s-a împrietenit cu un câine, a urmărit păstrăvii tăind undele unui râu. A cules flori de câmp şi i-a adus câteva lui Treves. Fiecare nouă experienţă de viaţă îi provoca o reacţie de copil încântat. "Fiece clipă a zilei mă face fericit!" repeta el mereu.

   Folosindu-şi mâna stângă, singura funcţională, Merrick a început să construiască machete miniaturale ale unor clădiri, îmbinând cu grijă bucăţi de hârtie colorată şi carton, pe care le prezenta faimoşilor săi vizitatori şi personalului din spital. De la fereastra camerei sale, care dădea într-o parte spre Biserica Sf.Filip, putea urmări cum se ridică o nouă biserică a spitalului, aşa încât, folosind drept model cele două construcţii, a creat, vreme de zile întregi, miniatura splendidă a unei catedrale alcătuite, până la ultima ţiglă şi cărămidă din fragmente de carton. Numea biserica de afară "o imitaţie a harului zburând prin ţărână", iar despre macheta sa spunea că este "imitaţia mea a unei imitaţii".

   După patru ani de fericire, singura pe care o cunoscuse vreodată, Merrick a murit în somn. Creştetul său masiv căzuse de pe pernă, zdrobindu-i vertrebele şi asfixiindu-l. Spitalul a realizat un tipar de ghips după corpul său, ca un document al rarei sale condiţii. Unele încă mai pot fi văzute la muzeul spitalului din Londra, alături de macheta catedralei: "imitaţia harului zburând din ţărână" - povestea vieţii lui John Merrick.