M-ai învățat, o, Dumnezeul meu,
Atâtea graiuri și mă înveți mereu
Cum se unesc silabe de tăcere
Și cântă imnuri sfinte, cu putere.

M-ai învățat și graiul florilor,
În întristare, când se-ofilesc și mor,
Iar când ridică ochii, înflorite,
Să știu c-au biruit peste ispite.

M-ai învățat s-aud curgând prin ploaie,
Stropi de întoarceri, simfonii șiroaie,
Se ridică-n nori și iar sărută cerul,
În cercul lor, să le-nțeleg misterul.

M-ai învățat Stăpâne Mare, Sfânt,
Să știu ce spune vântul, șuierând,
În judecată aspră, hotărât să vină
Pe la copaci cu slabă rădăcină.

M-ai învățat s-ascult și-n ciripit
Un dor de cer, de zbor spre infinit
Pe-aripi de puișori, sau de părinți,
De păsări guralive, sau cuminți.

M-ai dus Stăpâne, să aud de-aproape,
Să-mi tălmăcești și murmurul de ape
Și să-nțeleg că nu vor găsi pace
Până când spre Tine, s-or întoarce.

M-ai învățat să descifrez, în zori,
Din al luminii cod, de-atâtea ori,
Că se-nnoiește bunătatea Ta
Și meriți Doamne, toată lauda.

Și-am învățat Isuse al meu, Viu,
Din palma Ta, durerea să descriu,
Rănile mele să plângă în tăcere,
Sunt, pe lângă Tine, străină de durere.

Până la ultim pas, cel mai târziu,
Mai învață-mă ce trebuie să știu
Și-atunci să răspândesc în omul nou,
Din ce m-ai învățat, curat ecou.

Învață-mă, Te rog, un cântec sfânt
Și nu mă mai lăsa, geros să cânt,
În scârțâit de stihuri de lozincă,
Când peste mine fulguiește, încă.

Amin!