Când floarea amurgirii petalele-şi desface
Şi ninge cu tăcere şi păsăruici târzii
Găsesc atâta tihnă, respir atâta pace
Din rămăşiţi rămase-n văzduhuri azurii.

Iar cerul cu încetul lărgimea sa şi-o stinge
Parcă clipind se lasă aproape de pământ
Că aş putea cu palma ca să-l ating ca înger
Şi să nu-mi pierd departe întregul meu avânt.

Curgând fără de susur cuvinte violete
Ce înfloresc în jurul jăraticilor flori
S-aştern ca lăicerul de stingeri înţelepte
Ce-adună, ca la urmă, superbele culori.

Nu-i ziuă şi nu-i noapte, nu-i seară şi-nserare
E-o înflorire-n aur de maci şi trandafiri
Şi nu-mi vine a crede ecouri că-s de Soare
Ce-ntârziară fuga în fapt de răsăriri.

A crimă parcă sună chiar şi vocala vorbei:
Aş vrea să strig în mine pastelul uimitor –
Pe-alături trec ca umbre în beznă mergând orbii
Şi pot numai cu jale s-oftez de lumea lor.

Simţim parcă o viaţă şi locuim o Ţară,
Ne bucurăm de-o pâine şi un cuvânt iubim,
Dar inima-mi şi mintea prin flori se-amestecară,
Iar ei bâjbâie drumul de lângă ţintirim.