Cu Domnul după gratii- Se duc cei dragi
Autor: Florența Sărmășan
Album: Amaraciunea necredintei
Categorie: Zidire spirituala
Se duc cei dragi
Cu ochii-n lacrimi povestea
Ce s-a-ntâmplat când au plecat.
Vorbindu-mi, încă suferea.
Tot ce a fost el n-a uitat.
Căci o maşină i-a zdrobit,
Toţi trei loviţi, accidentaţi.
Concediul dorit s-a sfârşit,
De ambulanţe au fost luaţi.
El a fost dus şi operat,
Părinţii cei buni au murit.
Cu greu, cu viaţă a scăpat,
Dar luni în şir a suferit.
Atuncea când şi-a revenit
A întrebat ce s-a întâmplat.
Iar vestea că ai lui au murit
L-a dărâmat, l-a întristat.
Acum, cei dragi lui, au murit,
Orfelinatul nu-l primea.
Nu mai putea fi găzduit,
Trecut de majorat era.
Cu greu toate le-a depăşit
Şi-L întreba pe Dumnezeu
Unde, în ce loc a greşit
De ce e urmărit de rău?
La înhumare n-a ajuns
Căci nu se putea deplasa.
A stat singur în pat şi-a plâns;
Pe nimenea nu mai avea.
Era într-un oraş străin
Unde necazul s-a-ntâmplat.
În gură parcă avea venin,
Îi era rău, era speriat
Nu mai avea chiar nici un rost,
Pe nimeni ca să-l protejeze.
Parcă prea fericit a fost
Şi nu putea ca să dureze.
În inimă avea tristeţe
Căci pentru ai lui un plan avea:
Când ar fi fost la bătrâneţe
În grija lui ca să îi ia.
Pe cei doi oameni inimoşi
Ce ani frumoşi i-au dăruit,
Pe cei doi oameni curajoşi
Ce l-au iubit şi ocrotit.
Dar nu a fost să fie aşa
Căci ei s-au stins în faţa lui.
Acum, iar singur rămânea;
Era în grija Domnului.
Nu va putea să-i îngrijească
Când al lor rând ar fi venit.
Bătrâni fiind, să-i ocrotească
Cum ar fi fost de-ar fi trăit.
Şi multă vreme a stat la pat.
Să plece chiar nu se grăbea
Şi se ruga neîncetat
Să aibe un loc unde să stea.
Un medic ce l-a îngrijit
-Povestea lui era ştiută-
La externare i-a găsit
Un loc şi acum din nou se mută.
Haine şi tot ce mai avea,
- S-a dus unde a locuit -
A fost lăsat să şi le ia
De cei care au moştenit.
Într-o cutie tot i-au pus
Şi-o geantă mare i s-a dat.
O vorbă bună nu i-au spus.
El le-a luat şi a plecat.
În urma lui acum privea:
Doar aici a fost fericit.
Dar ceea ce îl aştepta
Nicicând el nu le-ar fi gândit.
Durerile nu-l ocoleau,
Trupul zdrobit se refăcea.
Nici prietenii nu-l căutau
Dar el în bine mai spera.
Era singur, necunoscut,
Era doar el cu Dumnezeu.
Tare-şi dorea şi ar fi vrut
Să treacă de tot ce e greu.
Nimic să nu-şi mai amintească
Ca şi cum nici nu ar fi fost.
O nouă viaţă să trăiască
Şi să-si găsească un alt rost.
va urma
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/poezii/106417/cu-domnul-dupa-gratii-se-duc-cei-dragi