Doamne Isuse, via Ți-ai sădit
Și a stropit-o-n Dragoste Cuvântul
Că ea s-a întărit și s-a-mplinit
De-acoperi cu frunza ei pământul.

Până la Râu se întindeau lăstari,
Mlădițele-ajungeau până la mare,
Se aplecau în fața ei munți tari,
Iar rădăcini prindeau zarea din zare.

Dar, Doamne, pe o clipă n-am vegheat
Și ne-au venit vieri de pretutindeni
Ei gardul viei jos l-au dărâmat
Și începură poama a o vinde.

O fură-acum vierii cei isteți
Și-o taie cu topoare de minciună,
Porcește-o râmă gloate de mistreți
Cu fiarele de clacă împreună.

Auzi-ne, Isuse, cum strigăm
Căci astăzi bem numai cuvinte acre,
Cu limba-nveninată ne rugăm:
Ca hrană ne-a rămas pâinea de lacrimi.

Îți apără, Isuse, via Ta –
Ea-i arsă-n foc, ciuntită și tăiată
De nu putem mai mult a ne scula
Cu fața în țărână necurată.

Mustrarea Ta să vină peste noi
Și să înalțe omul drepții Tale
Ca să scăpăm de-urgie și gunoi
Ce ne-a umplut Nădăjduiri și Cale.

Ne adă iar seninele-nălțimi
Să ne topească gemete din juguri
Și cu oștirea Ta de heruvimi
Stârpește toți viclenii-n vicleșuguri!