Copacii

Am văzut toți copacii cum se urcă spre cer,
Ca o mantie verde, prețios giuvaer.
Groși, înalți, o cetate, pe sub clarul de lună,
Stăvilar natural într-o aspră furtună!

Gâtuiți de liane care vlaga le sug,
Ca țăranul înjugat, ca să tragă la plug.
În tăcere prin timp, neclintiți luptători,
Un exemplu sublim, pentru cei muritori!

Un culcuș pentru viață, oxigen și răcoare,
un popas, frumusețe, gingășie, culoare.
Poezie nativă concentrată-n umbrar,
Leagăn, cânt de istorii și folclor secular...

Adăpost pentru cumpeni, din trecut de dureri,
Când cei lacomi veneau in război de plăceri...
Dăruire completă scris-adânc, rădăcini,
Mierea dulce si scumpă. din copacii cu spini.

Și-n final înălțare, zbor frumos către cer,
Unitate, frăție, sub al crucii mister.
Să urcăm spre lumină, în răbdare tăcuți,
Sănătoși ca stejarii, drepți, înalți și plăcuți!