Este prea mult să mă declar, poet
Cu nume de creștin, dublând valoarea,
Abia cunosc liricul alfabet,
Metaforei, doar ce i-am gustat savoarea!

Deci, am decis să mă redefinesc
C-un titlu ce nu-mi dă deloc, onoare:
Pentru cei ce, din bunătate, mă citesc,
Vreau să fiu sticla aruncată-n mare!

Toți știm că un așa recipient, închis,
Era o ultimă nădejde-n disperare,
Pentru un naufragiat, firavul vis,
De-a-i fi citit mesajul scris, cules din mare!

Și cred, mărturisesc, că Domnul m-a salvat,
Să fiu cetate-n munţi, lumină, sare,
Însă port un mesaj în mine, sigilat,
Pentru pescuitorii perlelor din mare:

„Sunt pe o insulă pustie, -n marea de ispită,
Dorindu-mi părtășie, cu cei asemeni mie,
Care mă înțeleg, vorbind aceeași limbă:
Esperanto universal al poeziei!’’

Desigur, frecventez şi-o adunare,
Cu fraţii, mă închin, pe Iisus chem,
Însă, a te ruga în vers, e-o sărbătoare:
‚‚Non idem est, si duo dicunt idem!’’

Deci, cine mă citeşte, mă salvează
De izolare şi însingurare,
Căci îmi trimite, când mă-ncurajează
O altă sticlă aruncată-n mare!

Vă mulțumesc!