În această lume, tot mai des întâlnim acest paradox: a accepta sau a nu accepta.

Atunci când este vorba despre noi, lucrurile am vrea să fie pozitive, adică să fim acceptaţi, să fim înţeleşi de cei din jurul nostru. De cele mai multe ori, ne construim poduri pe care circulăm, uitând că un pod poate deveni un pericol, când apele sunt în creştere. Tot mai des, în toate domeniile vieţii cotidiene, ne confruntăm cu acest lucru: neacceptarea. În primul rând, cred că acest flagel al neacceptării celor din jurul nostru, a acelora din casa noastră, a acelora din familia noastră, a acelora din biserica noastră, este undeva ascuns în felul nostru de dispoziţie.

Dispar proiecte frumoase, se rup relaţii, copiii pleacă de acasă, familiile se destramă, biserica slăbeşte, spiritualitatea este tot mai rară, pentru că nu am acceptat ceva sau astăzi acceptăm ceva greşit. Există aici o sabie cu două tăişuri care, de cele mai multe ori, produce frică şi, în final, tăieturi din care curge sânge.

De cele mai multe ori, a accepta pe cineva implică un anume risc. Poate cei care nu sunt pregătiţi astăzi să accepte pe oricine, au experimentat un eşec sau cunosc efectele unei decepţii. A fi acceptat de cei din jurul tău este o favoare, a fi înţeles este un lucru mare, a fi acceptat şi înţeles, în acelaşi timp, este o binecuvântare. Cât de rar se găseşte acestă binecuvântare? Poţi spune şi tu, prietene! Atunci când suntem rugaţi sau ajutaţi să acceptăm pe cineva, atât de greu se poate ajunge la un rezultat, deoarece vrem să verificăm fiecare amănunt, vrem să ştim dinainte riscurile şi rareori privim la imaginea pozitivă a unei reuşite, care ne poate aduce victoria.

Poate chiar tu, care citeşti aceste cuvinte, ai experimentat acest lucru. Este totuşi un mare eveniment, care s-a petrecut în univers şi care va rămâne veşnic un exemplu pentru omenire. De la cine să învăţăm acceptarea? De la Cel care ne-a acceptat înainte de a ne naşte, adică, înainte, pe când eram noi păcătoşi, El ne-a acceptat, ne-a salvat şi ne-a învăţat marea lecţie a acceptării.

Isus a renunţat la tronul Său ceresc, la hainele de Fiu, la măreţia Sa şi a acceptat un corp omenesc. I-a acceptat pe oameni aşa cum au fost, l-a acceptat pe Iuda. A acceptat crucea. A acceptat coroana de spini, a fost bătut, scuipat, batjocorit, pălmuit, neînţeles, respins şi, în final, a murit. A ACCEPTAT.

Acceptarea are de a face cu iubirea, cu privirea, cu jertfirea, cu sentimentele noastre şi, în final, cu dispoziţia noastră, care trebuie să accepte. Atunci când înţelegi toate acestea, te întrebi de ce a acceptat El chiar totul? Este o lecţie pentru tine şi pentru mine. A accepta pe cei de lângă tine, pe cei de aproape şi pe cei de departe, aşa cum sunt, este o binecuvântare şi o datorie. El, Emanuel, este şi astăzi cu aceia care ştiu să accepte pe oricine, fără a cântări riscurile, fără a fi speriaţi de urmările unui eşec. Aş dori să greşesc că am acceptat pe oricine, chiar cu riscuri, decât să nu accept pe nimeni şi, în final, să nu accept nici pe ISUS. Încearcă să accepţi şi tu pe Cel care a acceptat toate lucrurile, omenirea şi chiar pe duşmanii Săi.

El nu S-a oprit numai la acceptarea noastră, ci a mers mult mai departe: ne-a oferit în dar mântuirea. Numai dacă Îl primeşti pe El, daca Îl accepţi şi Îl înţelegi, poţi să primeşti una din marile binecuvântări ale cerului. A accepta este un risc pentru cei care văd doar aproape şi o mare binecuvântare pentru cei care văd departe, până în veşnicii.

Atunci când vom ajunge acolo în veşnicii, Îl vom întreba: De ce m-ai acceptat şi pe mine?