Isuse, ce eram nenorocit
Când inima n-o ridicam spre Tine...
De la pruncie fusei osândit
Să cat o cale-n umbre din lumine.

Sătul de-amărăciuni și nenoroc
Eu îmi uram și gândurile mele
Întins cu-alte cadavre la un loc
Se-ngrețoșase sufletu-mi de rele.

Apropiații mei s-au depărtat
Cu scârbă doar uitându-se la mine,
Priveam în jurul meu un condamnat
Căci cât n-aș fi cătat - nu era nimeni.

Și tot curgeam cu-ncetul ca noroi,
Iar timpul doar mă sapă și mă sapă,
Ducându-mă cu-al morților puhoi
Necontenit și neoprit la groapă.

Iar spaimele mă cotropiră-n nopți
Și fricile mă stăpâneau în zile,
Cine-și socoate oare anii morți
Mai tresăreau ce-n râsul de dalile?

Prin morți s-a auzit despre minuni?
S-aude mulțumirea din morminte?
Se luminează-Adâncu-n rugăciuni
Aprinse în sfințitele cuvinte?

Dar, Doamne, am strigat cu viața mea
De-atâta răutate disperată
Și o minune-a prins a mă-nălța
Spre cer din lumea putredă și moartă!