Iertarea este bazată pe lucrarea ispăşitoare de la Cruce şi nu pe ceea ce facem noi. Nici iertarea lui Dumnezeu, nici comuniunea Lui cu noi nu depind de mărturisirea noastră. Mărturisirea păcatelor este un mijloc de-a ne elibera de tensiunea şi robia unei conştiinţe încărcate. Atunci cînd ne rugăm "Doamne, ai dreptate. Am păcătuit împotriva Ta. Sunt vinovat de această faptă. Sunt vinovat de acest gînd", noi obţinem eliberare.
Comuniunea noastră cu Dumnezeu nu este restabilită prin mărturisire (pentru că nu a fost niciodată întreruptă); mai degrabă, sentimentul nostru de comuniune cu Dumnezeu este restabilit. Cînd păcătuim, noi ne retragem din comuniunea noastră cu Dumnezeu; El însă nu Se retrage din comuniunea Sa cu noi. Iertarea este a noastră, a celor credincioşi, pentru totdeauna. În momentul în care L-am primit ca Mîntuitor, El a devenit viaţa noastră. Însă capacitatea noastră de a ne bucura de iertare - capacitatea noastră de a ne bucura de o conştiinţă curată - se bazează pe disponibilitatea noastră de a recunoaşte şi de a ne mărturisi păcatul.
Să mă explic. M-am întors într-o seară acasă şi, în loc să parchez maşina în garaj, ca de obicei, am lăsat-o în parcarea laterală. În timp ce mă îndreptam spre uşa din spate, am observat maşina mea aproape nouă, stînd în parcare cu partea frontală lovită. Fiica mea, Becky, condusese maşina. Am decis să nu menţionez nimic. Cînd am intrat în casă, nu s-a spus nimic. Cînd am stat la cină, nu s-a spus nimic. După un timp, fiul meu Andy, a spus: "Becky, vrei să-i spui ceva lui tata?" Am observat că Becky era tăcută. Ea nu spusese mai nimic în seara aceea. S-a întors spre mine şi mi-a spus: "O, tată, nu-mi place că trebuie să-ţi spun asta." Se chinuia îngrozitor:
- Vreau să-ţi spun ce s-a întîmplat. Un tip a apărut în faţa mea şi a frînat brusc, iar eu am intrat în el şi ţi-am lovit maşina.
Apoi a început să plîngă. N-am spus nimic cît timp a plîns. Apoi am spus:
- Becky, e-n regulă, nu-i nimic.
- Vrei să spui că nu eşti supărat?
- De ce aş fi supărat? Tu nu eşti rănită. Poţi să repari maşina oricînd. Chiar dacă a fost vina ta, e în regulă.
Becky este fiica mea. Chiar dacă ar fi distrus complet maşina şi n-am fi avut asigurare, ea ar fi fost la fel de iertată. Este fiica mea, şi, ca fiică, ea se bucură de o iertare totală din partea mea - indiferent ce ar face. Chiar şi aşa, Becky trebuia să-şi elibereze conştiinţa în seara aceea. Trebuia să-şi ia acea piatră de pe suflet şi să-mi spună ce făcuse, altfel s-ar fi chinuit toată noaptea să adoarmă. Şi mai trebuia să se ierte şi pe ea însăşi. Nu la fel se întîmplă şi între noi şi Dumnezeu?
Iertarea nu este niciodată completă pînă nu experimentăm, mai întîi, iertarea lui Dumnezeu, apoi îi iertăm pe cei care ne-au greşit şi, în final, suntem capabili să ne iertăm pe noi înşine. Oamenii spun deseori: "Ştiu că Dumnezeu m-a iertat. Şi sunt sigur că i-am iertat pe cei care mi-au greşit. Însă nu am pace în inima mea. Ceva încă nu este în regulă.
De multe ori această nelinişte poate fi dovada unui spirit neiertător manifestat faţă de cei care ne-au greşit într-un fel sau altul. Nu vom avea pace în inimi pînă cînd nu ne iertăm pe noi înşine pentru greşelile pe care le-am făcut. Dar trebuie să fim dispuşi să ne iertăm pe noi înşine.
Pentru a nu avea impresia că a ne ierta pe noi înşine ar fi o dilemă modernă, gîndeşte-te la Petru şi Pavel, care s-au confruntat cu problema iertării de sine, într-un mod foarte dramatic.
După ce Petru a negat chiar că L-a cunoscut pe Cristos, "Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte." (Luca 22.61). De cîte ori a trebuit Petru să se confrunte cu acest lucru, înainte de-a a se putea ierta pe sine? El s-a lepădat de Domnul într-un moment al vieţii Lui cînd Isus chiar ar fi avut nevoie de un prieten, mai mult ca oricînd. Este acelaşi Petru care mai devreme spusese: "Doamne, toţi aceştia s-ar putea să te părăsească, dar atunci cînd toţi te-au părăsit, poţi să contezi pe piatră". În mod ironic, Petru a fost chiar acela pe care Isus nu a putut conta. Petru a trebuit să înveţe să se ierte pe sine însuşi pentru acest lucru.
Apoi mai avem exemplul lui Pavel înainte de convertire. Mediul său, învăţătura, cultura, intensitatea şi angajamentul faţă de Dumnezeu Iehova şi credincioşia sa faţă de iudaism, toate acestea au contribuit la angajamentul lui de a înlătura de pe faţa pămîntului creştinismul - acea filosofie monstruoasă, în plină dezvoltare. El era obsedat de sarcina eradicării din minţile oamenilor a oricărei urme lăsate de acea persoană pe care ei o numeai Isus. Pavel, fără îndoială că şi el s-a luptat cu ideea de ca se ierta pe sine.
Mulţi dintre noi suntem sau am fost într-un astfel de moment în viaţă. Ne chinuim să ne iertăm pe noi înşine pentru ceea ce am făcut în trecut. Unele dintre aceste greşeli sunt comise cu mulţi ani în urmă.
... Poate adulţi care au spus lucruri nemiloase în copilărie sau care au păcătuit în anii adolescenţei privesc în urmă şi îşi amintesc cu claritate de felul cum s-au purtat.
...Sau femei care au trăit experienţa avortului şi se luptă cu un sentiment sîcîitor şi obsedant, cu regrete profunde. Deşi I-au cerut iertare lui Dumnezeu şi altor oameni, într-un fel ele nu se pot ierta pe ele însele.
... Sau părinţi care şi-au alungat copiii de acasă şi, drept rezultat, vieţile copiilor au fost distruse şi ruinate, iar acum ei nu se pot ierta pe ei înşişi pentru că au fost cauza acestui dezastru.
Totuşi capacitatea noastră de a ne ierta pe noi înşine este absolut esenţială dacă vrem să găsim vreo urmă de pace.
"Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre. Ci cît sunt de sus cerurile faţă de pămînt, atît este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cît este de departe răsăritul de apus, atît de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de E. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărînă (Ps.103.10-14)
Aceste versete, inspirate de Duhul Sfînt, sunt o asigurare minunată pentru noi că Dumnezeu este un Tată iertător.