Rămân imagini de jăratic
De la albastrul rug de zi
Apusul pâlpâie tomnatic
Măcar că toamna nu veni.

Umbrele curg în deal din vale,
Spre stânci din râpile adânci
Şi cineva strigă cu jale
Ca sufletul căzut în brânci.

Din beznă creşte liniştirea
Spre-amurgul florilor de maci
Parcă sosește adormirea
Pe drumul prins între copaci.

Iarăşi oftează-o vietate
A deznădejdei sale dor
Că păsările-ntârziate
Fug îngrozite-n cuibul lor.

Supărătoare mă apasă
O cugetare de cavou
Că înflorirea luminoasă
Se va topi ca un ecou.

La marginile de pădure
Şi lângă început de lan
Mă rog ca noaptea să nu-mi fure
Sclipiri de jar nepământean.

Dar ultimul cuvânt se stinge
Din focul porţilor cereşti...
Nu înţeleg – ori lanul plânge,
Ori spicele-şi împart poveşti.