Cum v-aţi simţi dacă primul lucru pe care l-aţi constata ajungând în ceruri ar fi că Billy Graham lipseşte de acolo? Şi ce reacţii aţi avea descoperind mai apoi că vecinul dvs. cel mai apropiat ar fi… Adolf Hitler? Sau ce aţi mai spune dacă, după un timp de căutare zadarnică a fiului sau a fiicei dvs. care fuseseră grav implicaţi într-un scandal cu droguri, aţi afla că cel care le vânduse narcoticul ar locui pe cealaltă parte a străzii?
Acum eu nu susţin că aceasta se va întâmpla chiar aşa. Dar vor fi surprize mari. Oameni despre care credeam că vor ficu siguranţă acolo, s-ar putea să lipsească; iar alţii despre care eram convinşi că nu vor ajunge, s-ar putea să fie prezenţi. Dumnezeu judecă după un sistem diferit de al nostru pentru că noi ne uităm la aparenţe dar Domnul cunoaşte cu adevărat inimile.
De foarte multe ori rămânem încurcaţi în faţa unor ciudăţenii care, din punctul nostru, de vedere, uman, pare a contrazice logica binelui ce învinge răul. Găsim în Matei 20,1-16 una dintre cele mai stranii istorisiri din câte a rostit Isus. Suntem aduşi faţă în faţă cu vestea cea rea a... evangheliei.

1 leu/oră = 1 leu/zi
Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis de dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi şi i-a trimis în vie. A ieşit pe la ceasul al treilea (nouă dimineaţa) şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. Duceţi-vă şi voi în via mea, le-a zis el, şi vă voi da ce va fi cu dreptul”. Şi s-au dus. Vers. 1- 4. Aceştia nu s-au tocmit explicit cu gospodarul asupra sumei cu care să fie plătiţi; ei au acceptat oferta lui de „ce va fi cu dreptul”.
A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea (cinci după-amiaza) a găsit pe alţii stând în piaţă şi le-a zis: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?” Ei au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni”. „Duceţi-vă şi voi în via mea, le-a zis el, şi veţi primi ce va fi cu dreptul”. Vers.5-7.
Păi un lucrător la ora cinci după-amiaza, cu numai o oră înainte de a se încheia activitatea, nu avea nimic de pierdut. Dacă tot ceea ce el ar face ar fi să se îndoape cu struguri în această ultimă oră, nefăcând nimic pentru lucrul său, ar fi încă mai câştigat decât rămânând la colţul străzii ca şi până acum.
Aceşti lucrători angajaţi în ultimul ceas erau odihniţi, proaspeţi. Ei nu făcuseră nimic toată ziua. Şi acum culeg struguri mai cu spor decât ceilalţi chiar şi numai pentru noutatea de a avea ceva de făcut şi a nu sta pe tuşă. Iar ceilalţi lucrători au început să strâmbe din nas: „Păi da, apar acum plini de vigoare şi vor să ne dea nouă lecţii de productivitate! Stai aşa, să-i vedem după ce vor fi lucrat douăsprezece ore, cum am făcut noi. Tot entuziasmul li se va fleşcăi şi nu vor mai face pe grozavii!”
În primul an de liceu am fost trimis împreună cu colegii de clasa a IX-a a liceului Nicolae Grigorescu din Câmpina, la „practică agricolă/ muncă patriotică”, de fapt muncă forţată mascată sub aceste denumiri. Autorităţile nu se mulţumeau doar cu exploatarea ţăranilor cooperativizaţi sau nu, nici cu a muncitorilor şi intelectualilor ce erau duşi toamna, cu camioanele, pe la fermele şi CAP-urile din jurul oraşelor. Îşi făcuseră un obicei şi din trimiterea copiilor pe câmpurile argheziene mănoase ale patriei unde „...Pepenii de zahăr roşu/ În grâu spicul cât cocoşul” - dar cine să strângă recolta? Aşa că în iunie, pentru două săptămâni am fost la Tohani PH, la săpatul viilor iar la începutul lui octombrie, şcoala s-a întrerupt pentru alte două săptămâni, fiind trimis din nou, de data asta să culeg strugurii săpaţi patriotic. Vai, cât prăpăd! Şi la săpat şi la cules... Puţini dintre colegii mei ţinuseră vreodată o sapă în mâini. Secerau mlădiţele şi chiar butucii, tot într-o veselie. Mai nimereau şi buruienile dar în general se luptau cu viţa de vie, ajunsă „viţă de moartă”. La cules am fost curios să văd ce mai rămăsese din podgoria nr.3, unde „ajutasem” viticultura ţării să „prostpere”. Nu am mai apucat fiindcă am fost duşi departe, la altă fermă, unde am fost foarte ocupaţi: bătăi cu struguri şi sărituri în coşurile pline cu ciorchini, demne de „camera ascunsă”... Era rezultatul muncii forţate, neplătite şi prestate către un stăpân misterios care numea podgoria „avutul nostru, al tuturor”; iar stăpânul părea că nu pune preţ pe propriile bunuri din moment ce le lăsa la cheremul teribilismului nostru de adolescenţi.
Spre deosebire de colectivism, gospodarul din Matei 20 are grijă să-şi plătească lucrătorii. Iar aceştia ştiu că via nu este nici a lor şi nici a statului-fantomă ci că are un stăpân care, în schimbul muncii lor folositoare, îi va plăti. Şi într-adevăr, a venit seara când au încetat lucrul şi când trebuiau să-şi ia salariul.

Etica protestantă şi spiritul capitalist?
Dar acum situaţia se complică. Seara stăpânul viei a zis ispravnicului său: „Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă până la cei dintâi”. vers.8. O altă ciudăţenie a gospodarului acesta neobişnuit care angajase lucrători nu doar dimineaţa, cum era normal, dar şi seara, pentru o singură oră: plata se face în ordinea inversă angajării!...
Aceşti oameni s-au sculat înainte de răsăritul soarelui, au luat în grabă o gustare şi s-au îndreptat către piaţă unde îi aştepta camioanele rablagite să-i ia şi să-i ducă la podgorie. Ajunşi acolo au muncit douăsrezece ore. Erau prăfuiţi şi transpiraţi. Erau obosiţi şi nerăbdători de a se întoarce acasă să-şi facă duş, să mănânce, să se ocupe puţin de copii, să vadă ştirile serii la televizor şi să se culce. O să cadă epuizaţi în pat doar pentru a relua totul de la capăt, a doua zi. Şi acum, în loc de a-şi primi plata şi a fi lăsaţi să-şi vadă de drum, trebuie să stea acolo şi să aştepte ca aceşti nesimţiţi lucrători de o oră să fie plătiţi primii. Nu-i aşa că stăpânul viei produce agitaţie periculoasă printre lucrători?
Cei din ceasul al unsprezecelea au venit şi au luat fiecare câte un leu (adică plata normală a unei zile de lucru în vremurile vetero-testamentale) vers.9. Deodată lucrurile încep să pară bune. Păreau bune pentru lucrătorii din ceasul al unsprezecelea care au primit plata unei zile întregi de lucru în schimbul unei singure ore muncă. Dacă aş fi fost în locul lor, aş fi avut una din următoarele două reacţii extreme. Prima: să îmi imaginez că săpânul viei este uşor de manevrat şi să-mi fac planuri cum să-l trag în piept şi a doua zi. Cealaltă reacţie opusă: să fiu atât de recunoscător pentru generozitatea amabilului stăpân al viei încât a doua zi să mă duc de dimineaţă şi să-i lucrez pe gratis!...
Dar nu numai pentru lucrătorii de o oră lucrurile păreau bune. Păreau de asemeni bune şi pentru cei ce lucraseră douăsprezece ore. Privind peste umerii celor ce erau plătiţi primii, şi-au scos calculatoarele din buzunar crezând că în sfârşit a sosit timpul concediului. Se şi imaginau deja acasă, anunţând familei vestea cea bună – douăsprezece salarii dintr-un foc – pregătind maşina, cortul, aragazul de campanie şi cerând vecinilor să aibă grijă de flori şi de câine cât timp ei vor fi la munte/mare... Erau impresionaţi de generozitatea stăpânului viei. Ah, de ce nu avansează rândul mai repede?!...
Dar nu au rămas prea mult timp impresionaţi. Vers.10: Când au venit cei dintâi socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. Ei, este aceasta o veste bună sau una rea? Dacă stăpânul ar fi ales să-i plătească mai întâi pe cei care lucraseră douăsprezece ore şi i-ar fi trimis acasă, atunci ei nu ar mai fi putut descoperi cum i-a plătit pe ceilalţi lucrători. Dar pentru anumite motive, acest stăpân a ţinut neapărat ca ei să vadă. Şi să le tulbure astfel sufletele.

„Dacă-i aşa, atunci păstrează-ţi banii”
Când lucrătorii-maraton, de douăsprezece ore, au văzut că planurile lor de concediu trebuiau amânate, au început să se agite precum sidicaliştii din combinatele mamut ale statului dinozaur. Textul biblic nu lasă nici un dubiu despre tulburarea provocată. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului şi ziceau: „Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei”. Drept răspuns el a zis unuia dintre ei: „Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să facce vreau cu ce-i al meu? Ori ochiul tău este rău fiindcă eu sunt bun?” Tot aşa cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi. Vers. 11-16.
„Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă”. S-ar părea că aceştia nici nu mai vroiau să-şi ia plata, atât de orpiliaţi erau. „Ţine-ţi banii tăi mârşavi, capitalist veros ce eşti! Îţi baţi joc de oamenii muncii... păi avem şi noi demnitatea noastră. Crezi că îţi poţi bate joc de noi chiar aşa?” A trebuit să stăruiască de ei ca să-şi ia plata pentru care se înţeleseseră. Nici acum nu sunteţi de acord că stăpânul viei este un tulburător de suflete, unul care răstoarnă orice fel de logică şi pune paie pe focul principiilor despre etică şi echitate?
Dacă nu susţinem pe faţă că stăpânul viei încearcă să provoace tulburare este probabil pentru că avem idee de cine ar fi el... Şi dacă El este Dumnezeu, nu vrem să admitem pe faţă că sistemul lui Dumnezeu ni se pare uneori straniu, total diferit de sistemul lumii acesteia cu care suntem noi obişnuiţi. Chiar şi cel mai matur din punct de vedere spiritual, care a învăţat să aprecieze sistemul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte lucrurile spirituale, trebuie să trăiască încă prin sistemul meritelor în problemele vremelnice.
În şcoli, în instituţii, în sport, în carierele noastre, într-un cuvânt în existenţa noastră pământească, totul este bazat pe sistemul meritului. Minţile ne sunt modelate de acest sistem, al meritului. Primeşti ceea ce ai câştigat prin muncă. Ceea ce meriţi, aceea capeţi – nu mai mult şi, să sperăm, nici mai puţin. Acest tipar de gândire a pus stăpânire pe întreaga societate pătrunzând clar şi în biserică. Încă din leagăn, fiecare dintre noi este determinat să trăiască prin sistemul meritului.

Darurile şi sistemul meritului
A primi un dar, ceva de-a dreptul pe degeaba, este un lucru rar în această lume şi ar putea chiar să-l facă pe cel care-l primeşte, să se simtă stânjenit. Nu vorbesc acum de buchetul de flori sau cutia de bomboane cu ocazia unei aniversări ci de altceva. În cazul anumitor jocuri de noroc precum loteria sau ruleta, organizatorii trebuie să recurgă la o mulţime de sforţări pentru a dovedi fiecăruia că norocul îi selectează pe câştigători, deci ei nu sunt favoriţii nimănui. A da premii sau daruri prin orice altă metodă decât a selecţiei operate de hazard nu este considerată „justă”. Iar cei care sunt de faţă şi privesc cum un dar este acordat altuia, ca de pildă în cazul unei moşteniri sau „green cardul” loteriei vizelor pentru SUA, sunt adesea întorşi pe dos din cauza lipsei de justeţe a unui asemenea act. Nea Ixulescu: familie dubioasă, obiceiuri rele, zero la engleză, a câştigat viză de America. Şi toţi tinerii care s-ar integra imediat în ţara tuturor posibilităţilor şi care vorbesc fluent fluent engleza, rămân perplecşi. Şi revoltaţi. Şi au dreptate, nu-i aşa, conform sistemului meritului...
Când eram în clasa întâi ni s-a spus de la bun început că elevii buni vor fi făcuţi pionieri iar codaşii vor rămâne repetenţi. Costumul cu bluză albă şi cravată roşie, insigna şi centura, detaşamentele adunate cu steaguri şi goarne, dincolo de elementele politice, era o provocare pentru orice copil din clasele elementare. Şi tot anul învăţătoarea nu a contenit să ne motiveze cu pionieria asta... La sfârşitul primului trimestru, eram deja pionier, împreună cu jumătate din colegii mei de clasă. Pentru mama era o grijă în plus pentru că întreaga costumaţie şi ţarţamurile auxiliare, costa ceva bani, dar pentru mine era o mândrie. Pe cuvântul meu de pionier că aşa a fost! Şi cu ce jind ne priveau ceilalţi din clasă, codaşii!
Dar se apropia sfârşitul anului şcolar şi nu ştiu ce circulară a venit de la inspectorat dând o lovitură sistemului care părea atât de funcţional. Învăţătoarea ne-a anunţat că toţi copiii vor fi făcuţi pionieri, cu ocazia zilei partidului comunist, pe 9 mai. Şi la sfârşitul anului şcolar, eram cu toţii adunaţi în careu, îmbrăcaţi în costume alb cu bleu-marin, cu cravate roşii la gât, răspunzând la salut cu un neconvingător „Tot înainte!”. Lângă mine erau proaspeţii pionieri Barbu Vasile zis Răblău şi Scorţaru Nicolae zis Melcu – repetenţii clasei. Toată această întâmplare a făcut ca interesul meu în activităţile pioniereşti să se reducă la zero şi chiar dorinţa de a fi elev eminent, răsplătit cu premii şi diplome, să scadă apreciabil... Cum îmi zicea şi tata, glumind despre sistemul comunist în general: „Cine-i harnic şi munceşte, are tot ce vrea/ Cine-i leneş şi chiuleşte, are tot aşa”.

Eu nu sunt vrednic
În Luca 7 citim despre robul bolnav al unui sutaş roman. La cererea sutaşului, conducătorii iudei au venit la Isus să-L roage pentru vindecarea servului său. Ei mergeau mereu pe sistemul meritului. Nu îi vom găsi niciodată venind să ceară vindecare pentru un cerşetor orb, pentru un lepros sau pentru vreo neînsemnată văduvă. Dar sutaşul le zidise sinagoga. Astel că ei au venit la Isus şi L-au rugat cu tot dinadinsul şi au zis: „Face să-i faci acest bine; căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Luca 7, 4.5)
Isus a pornit spre casa sutaşului dar pe drum a primit o solie din partea lui. }n ciuda faptului că bătrânii iudeilor gândeau despre el că ar fi vrednic, sutaşul a zis despre sine: „nu sunt vrednic” Iar Isus s-a minunat de el şi a declarat: “Nici chiar în Israel nu am găsit o credinţă atât de mare” (vers.6 şi 9).

Aici este vestea cea rea
Faptul că niciunul dintre noi nu poate fi vreodată vrednic, că nimeni nu poate câştiga sau merita harul/favoarea lui Dumnezeu - aceasta este vestea cea rea a Evangheliei. Este o boală universală faptul că noi oamenii dorim să fim vrednici, că dorim să merităm. Când am trudit prin căldura zilei şi apoi vedem cum cei sosiţi în ultimul minut primesc o recompensă egală cu a noastră, constatăm că ne vine foarte greu să ne luăm partea fără să bombănim.
Adevărul că nu vom putea fi niciodată salvaţi în vreun fel pe baza propriei noastre străduinţe, poate fi o veste rea pentru acela care este obişnuit să plătească întregul drum parcurs. Totuşi aceasta este temelia sistemului lui Dumnezeu. Dumnezeu merge pe sistemul dăruirii pe tot parcursul drumului.
Eşti chemat la căpătâiul unui misionar muribund. Biserica a înălţat rugăciuni pentru el, i s-a făcut ungerea conform textului din Iacov şi acum te rogi ţinându-l de mână. Şi îi aminteşti lui Dumnezeu de toţi anii săi de servire credincioasă, cum a înmormântat doi dintre copii acolo, în câmpuri îndepărtate şi cum şi soţia i-a murit din cauza unei boli tropicale contactată tot acolo. Aminteşti lui Dumnezeu de toate sacrificiile lui, ştiute şi neştiute, în activitatea sa extraordinară. Despre el s-au scris cărţi, numele lui este pomenit cu veneraţie iar tinerilor credincioşi le este exemplu. Şi s-ar putea să nu fi spus tocmai aşa, dar laşi să se înţeleagă: “Doamne, acest om merită într-adevăr ajutorul tău”. Şi misionarul moare iar tu, ca om, îţi vezi de drum întrebându-te în legătură cu sistemul lui Dumnezeu.
Apoi eşti chemat la căpătâiul unuia care a fost pe vremuri creştin. Cu numele. Zace acum pe un pat de spital, între viaţă şi moarte, ca urmare a unui infarct. Tutunul, vodca, femeile… Abia dacă sângele pompat în creierul său mai este suficient pentru a-l face în stare să gândească. Cu respiraţia întretăiată, spune: “Ah, cât rău am făcut în viaţa mea. Cum am respins apelurile lui Dumnezeu! Dar te rog, roagă-te acum pentru mine, ca să mă trezesc la învierea celor drepţi”. Nu mai este nimeni în preajmă să-l asiste spiritual: nici sobor de preoţi şi nici prezbiterii vreunei biserici. Iar rugăciunea ta este strict legată de înviere la revenirea lui Isus. Iar el este vindecat şi iese din spital continuându-şi viaţa rea dinainte, fără să pară a-şi aminti de faptul că a trecut pe lângă moarte… Tu însă îţi continui drumul cântărind modul de a proceda al lui Dumnezeu.
Harul gratuit al lui Dumnezeu poate fi o veste bună pentru un păcătos muribund dar ce poate fi pentru un misionar care este pe moarte? Nu merită el oare cel puţin acelaşi tratament? Nu m e r i t ă el? Şi să nu dau dreptate proverbului care spune că “încurcate sunt căile cerului”?

Răsplata suplimentară pentru lucrătorii de 12 ore
Pentru a înţelege de ce sistemul lui Dumnezeu este o veste bună atât pentru lucrătorii de 12 ore şi misionarul muribund, cât şi pentru cei întârziaţi, să ne întoarcem la Matei 19. Un om bogat a venit la Isus şi L-a întrebat ce bine să facă pentru a intra in viaţă. Isus i-a spus să vândă tot ce are, să dea săracilor (adică celor care nu meritau, incompetenţi şi puturoşi în opinia bogaţilor) şi apoi să vină să-L urmeze. Omul bogat a plecat întristat pentru că avea multe avuţii. Vers.16-22.
Ucenicii erau martori la cele întâmplate şi unul dintre ei a reuşit în sfârşit să-şi adune curajul dispersat de “lipsa de tact a lui Isus faţă de oamenii cu adevărat importanţi” şi a pus întrebarea care se rotea prin mintea fiecăruia: Doamne, acest om bogat s-a îndepărtat din cauză că are multe bogăţii şi nu este dispus să renunţe la ele. Poate că ai fost cam dur cu el dar asta este altă problemă. Dar noi vrem să-ţi spunem că suntem aici. Noi nu amp plecat ci, dimpotrivă,am lăsat totul pentru a Te urma pe Tine. Ce urmează să primim? Vers.27.
Dacă aş fi fost în locul lui Isus într-un asemenea moment tipic uceniceştean, m-aş fi descurajat complet. Isus lucrase cu aceşti oameni aproape trei ani, încercând să-I înveţe valorile Împărăţiei. I-aş fi repezit imediat: “Bine măi, aşa puneţi problema? De asta Mă urmaţi, cu gândul la răplată? Sunteţi fără speranţă de îndreptare. Mă duc să caut alţi doisprezece şi să o iau de la capăt”… Dar Isus I-a întâmpinat pe oameni acolo unde se găseau ei. El a spus: Voi care M-aţi urmat veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. V.27. Iar pentru şi ceilalţi se luminează la faţă,ăşi îndreaptă cocaşele, îşi bombează pieptul: …ehei, aşa da, păi merităm.
Dar în continuare Isus face o afirmaţie importantă care nu trebuie luată ca amănunt nesemnificativ. Şi orişicine a lăsat case sau fraţi sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit (v.29) şi Marcu adaugă acum, în veacul acesta… iar în veacul viitor, viaţa veşnică. Marcu 10,30.
Sunt aici două răsplătiri. Cei care au lăsat tot şi L-au urmat pe Isus, vor primi însutit. Când? Acum. Chiar în viaţa aceasta. Iar cealaltă răsplată este viaţa veşnică dăruită la sfârşitul veacului, la revenirea lui Isus. Este “leul” dat tuturor lucrătorilor, fie că au lucrat douăsprezece ore, fie că nu au apucat decât ultimul ceas…
Două răplătiri deci. Şi acum revin la parabola lucrătorilor viei. Există o răsplată în simplul fapt de a lucra toată ziua alături de bunul stăpân la viei. Cum să nu fiu răsplătit ştiindu-mă implicat într-o muncă plină de semnificaţii? Nu este necesar să aştept sfârşitul zilei pentru a fi răsplătit: munca în sine îmi aduce satisfacţii extraordinare. Pentru mine, răsplata vine de-a lungul întregii zile!