Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur (1 Petru 1:18-19)
Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare... (Evrei 2:3)
Împărăţia cerurilor se aseamănă cu o femeie care, constatând că vecina ei este singură şi neajutorată, s-a hotărât să-i arate compasiune şi dragoste. Aşa că a gătit o plăcintă cu mere şi a aşezat bucăţile dulci-acrişoare, calde încă şi pudrate cu zahăr-farin, pe o tavă, cu care s-a dus la uşa vecinei.
- Cioc-cioc!
- Cine-i acolo? se auzi dinăuntru.
- Eu, vecină, am venit să...
- Dar ce să caut... - se auzi vocea aspră, în timp ce uşa se deschise dintr-o smucitură.
Se opri brusc, dând cu ochii de tava care era interpusă între ea şi prezumtivul agresor. Care agresor nu zicea nimic, ci doar stătea cu mâna întinsă, zâmbind larg şi clipind des, ca după o glumă reuşită, în aşteptarea reacţiei la poanta finală.
- Pentruuuu mineeee? reuşi să îngaime cu uimire. Nu-mi vine să cred! Ăăă, poftim în casă, să vă pot îmbrăţişa, atât de fericită sunt! Mulţumesc de o mie de ori. Nu am făcut nimic ca să merit atâta efort. Şi toate sunt scumpe în ziua de astăzi şi atâta cheltuială şi timp pentru mine. Cât sacrificiu!! Ah, este cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Şi când mă gândesc că nu am nimic ce să vă dau şi eu! Dar, vă rog, luaţi loc aici pe fotoliu şi o să vă servesc măcar cu un pahar cu apă, să mâncăm amândouă şi să stăm de vorbă.
După o săptămână:
- Cioc-cioc!
- O, bine ai venit! Din nou plăcintă cu mere pentru mine? Mulţumesc. Intră, hai te rog intră. Poţi să stai chiar douăzeci de minute, după care eu o să plec până la coafor. Plăcinta pune-o aici pe masa asta. Aşa, tu, şi ce ziceai că mai faci?...
După o săptămână:
- Cioc-cioc!
- Ai venit cu plăcinta, nu-i aşa? OK. Uite, vroiam să-ţi spun că tava aia a ta de argint am dat-o cuiva. Nu te superi, nu-i aşa? Trebuia să îmi rezolv o problemă şi nu aveam ce duce, că toţi aşteaptă să le dai, ca nesimţiţii! Am văzut că tu mai ai altele două. Şi, altfel, ce mai spui? Bine, lasă că nu te mai ţin de vorbă acum. Poate ai şi tu treabă!
După o săptămână:
- Cioc-cioc! Cioc-cioc-cioc! Cioc-cioc!
- A, tu erai? Tocmai vorbeam la telefon, dă-mi tava să o duc înăuntru că mă aşteaptă - şi a dispărut imediat.
- Alo! se auzi dinăuntru destul de clar, chiar şi prin uşa închisă, scuză-mă, tu, că te-am lăsat să aştepţi. Ei, cine?! vecina aia sărită, cu plăcinta ei. Ha, ha! Alo? O, da, aşa cred şi eu.
După o săptămână:
- Cioc-cioc!
- Ia ascultă, la ora asta se vine? Pe unde umbli telelei? Ai întârziat un sfert de oră, un sfert de oră întreagă! Ce, crezi că am timp să stau după tine? Şi vezi, data viitoare să faci cozonac cu nucă şi stafide, că mi s-a făcut greaţă de scârboşenia asta.
Rândurile de mai sus sunt prea copilăreşti, de abecedar? Dialogul este prea schematic şi reducţionist? Aşteptăm adâncimi de Max Weber şi fineţuri de C.S.Lewis pentru descrierea firii umane păcătoase? Păi, cum să numim concis felul în care ne purtăm cu Dumnezeu? Peiorativ, îi spunem incapacitate existenţială de a răspunde empatic la un stimul moral. În traducere, nesimţire. Amorezaţi umoral de amorul propriu, atacăm: la plăcinte, înainte. La război împotriva firii, înapoi.