"La Hollywood este mai uşor să numeri oamenii care nu s-au aflat sub cuţitul chirurgului estetician, decât pe cei pentru care o operaţie estetică a devenit o banalitate" - remarca un comentariu al agenţiei France Press. Starurile nu se mai sfiesc acum să declare că fac apel în mod frecvent la chirurgia estetică, pentru a putea afişa chipuri fără riduri, cu care vor să rămână pe ecrane, vorba cântecului: "De la tinereţe pân' la bătrâneeeţe..."
Începutul a fost marcat de discreţia totală care a înconjurat primul lifting al celebrei Elizabeth Taylor. A fost imediat urmată de Sophia Loren, care, cu ajutorul bisturiului mânuit de dr.Harvey Zarem, şi-a "sculptat" celebrii ei ochi, pentru a arăta la fel de expresivi şi dincolo de vârsta buniciei. Vedetele aflate la vârste metusalemice, din punct de vedere profesional, sunt oarecum de înteles atunci când cheltuie averi pe altarul esculapului modern dotat cu laser. Dar cele aflate în plină glorie, netrecute de patruzeci de ani? Este ca un fel de competiţie fără capăt, în care presiunea exercitată de legile dure ale concurenţei de la Hollywood dictează discreţionar. "Vă puteţi imagina cum arată un rid sau pleoapă încreţită, multiplicate de o sută de ori şi proiectate pe un ecran de zece metri înălţime!" - susţine propria cauză un chirurg din Los Angeles, specialist în estetică facială, multimilionar.
Bărbaţii au fost atraşi în competiţie în mod asemănător. Paul Newman, un chip legendar prin frumuseţe, obişnuia să-şi bage zilnic faţa într-un bazin în care pluteau cuburi de gheaţă, pentru a-şi păstra pielea netedă. Când acest secret nu a mai funcţionat, a apelat şi el la ajutor chirurgical, iar acum, la peste şaptezeci de ani cât are, pare surprinzător de tânăr. Sunt părţi din Arnold Schwartzenegger care nu-i aparţin. Faţa lui este un tribut adus lucrărilor artistice de construcţie. Este interesant să-l compari pe Arnie cel de astăzi cu cel din primele lui filme. Şi-a dat falca mai în spate (operaţia aceasta se numeşte "genioplastie", fără nici o legătură cu randamentul intelectual!), reliefându-şi totodată ochii, pentru a nu mai arăta ca o brută.
Ce ar mai fi de spus despre foiţa de aur de 22 karate, pe care Catherine Deneuve o are implantată sub pielea feţei, despre nasul operat de patru ori al lui Demi Moore, de bărbia rectificată a Juliei Roberts sau implantul de... obraz (chiar aşa!) al lui Michelle Pfeipfer?... Minuni sau doar palmares în carierele profesionale ale medicilor?
Putem pomeni şi dezastre la fel de celebre. Michel Jackson, de exemplu, nu a ştiut să se oprească la timp iar acum este irecuperabil, ajungând să semene mai degrabă cu mutanţii din filmele SF, decât a om. Poate doar un transplant integral de cap ar mai salva ceva... La fel celebra Cher: a început cu o simplă albire a pielii pătate a feţei. Dar a fost numai primul pas, continuând în ritm alert să-şi ofere un nou "look". Implant de silicon la sâni, implant de obraz, burtă aplatizată, lifting la fiecare doi ani, un nou nas, lipoabsorbţie (aspirarea grăsimii de pe coapse şi şolduri), colagenarea buzelor...
La operaţii estetice recurg şi cei care vor să-şi schimbe identitatea, precum spionii şi criminalii vânaţi de serviciile speciale de informaţii. Este de notorietate cazul Ion Mihai Pacepa, şeful serviciilor secrete din anii şaptezeci-optzeci din România comunistă. Dezertând şi căutând refugiu în SUA, unde a umplut mii de pagini de dosar cu tot ce ştia (nu puţin) despre Ceauşescu şi regimul acestuia, Pacepa a primit o nouă identitate. Nume nou, acte de tot felul, o nouă biografie confecţionată ad-hoc şi, bineînţeles, o nouă înfăţişare, cu ajutorul chirurgiei estetice, ca să nu poată fi recunoscut de foştii subordonaţi, agenţi de Securitate.
În politică, genul acesta de operaţie se numeşte cosmetizare. Cu toate că rezultatul final este gen "aceeaşi Mărie cu altă pălărie", operaţiile estetice sunt la modă, atât în tabăra opoziţiei, cât mai ales în cea a puterii. Un partid politic, a cărui imagine, în ochii opiniei publice, a început să se deterioreze, va căuta să îndepărteze ridurile de la ochi, hălcile cu grăsime de pe şolduri (deh, traiul bun are şi dezavantaje!), sau va căuta să facă un implant de obraz... unul mai gros decât precedentele. Când, în loc să gestioneze averea publică, se descoperă că a fost vorba doar de afaceri necurate de categoriile uşoară (găinării), mijlocie (Asoss-ii) şi grea (tunuri) şi i se arată, cât se poate de sugestiv, obrazul cu degetul arătător, adică "chiar aşa"?! - implantul de obraz este stringent pentru orice instituţie sau persoană cu funcţie de conducere...
Oameni şi instituţii, la unison, doresc să arate mai bine. Nu să fie; doar atât: să arate. O biografie retuşată, un lifting pentru îndepărtarea ridurilor feţei, pieptul plat, rotunjit acum artificial, de mai-mai să nu mai întelegi cu cine ai de-a face, admirând "exponatul"...
Revista "Le Monde" a publicat nu de mult Declaraţia oficială a Vaticanului, referitoare la Holocaustul nazist şi la responsabilitatea Bisericii în această problemă, o declaraţie promisă şi îndelung aşteptată, care se dorea o reparaţie morală făcută evreilor. Oricine cunoaşte istorie, fie chiar superficial, ştie că evreii şi non-conformiştii, etichetaţi drept "eretici", au fost crunt persecutaţi de Biserică. Secole de-a rândul, evreii au fost stigmatizaţi, prigoniţi prin aproape toate ţările Europei creştine, batjocoriţi, torturaţi, ucişi... Uneori Inchiziţia îi urmărea chiar şi pe teritoriile ocupate de Islam, unde evreii găseau mai multă înţelegere decât din partea creştinilor, ca o ironie crudă a acestei lumi. A trebuit să vină nazismul şi ororile "Nopţii Sfântului Bartolomeu", în cazul creştinilor care îmbrăţişaseră Reforma, s-au repetat. "Noaptea de cristal" a dat semnalul... şi două milioane şi jumătate de evrei au pierit în perfecta maşină de exterminare fascistă... "Soluţia finală" era denumirea eufemistică a asasinatului în masă comis de Hitler împotriva evreilor.
Iar Vaticanul nu a mişcat măcar degetul cel mai mic pentru a denunţa pogromul, deşi fumul de la Auschwitz, de la Treblinka sau de la Maidanek a acoperit Europa timp de ani lungi, ce păreau că nu se mai sfârşesc. O declaraţie oficială a papei de atunci, Pius al XII-lea, ar fi trezit în mod sigur conştiinţele adormite ale creştinilor, ce intraseră vrând-nevrând în hora naţional-socialistă... Nu a fost dată. Cardinali şi episcopi ar fi putut să se unească în efortul de a salva nefericiţii ce erau duşi ca vitele la abator... Nu au făcut-o. Preoţii ar fi putut manifesta, în semn de protest, pe străzile marilor oraşe... Nimeni nu a schiţat vreun gest... Ori se putea recurge la punerea sub interdicţie a întregii Europe, aşa cum se făcea în Evul Mediu cu oraşele sau ţările ce erau bănuite ca simpatizând cu idei eretice: nici un botez, nici o cununie, nici un serviciu de înmormântare. Impactul ar fi fost teribil.
Ar fi fost. O tăcere totală a însoţit crimele cele mai oribile din istorie, ruptă doar de glasuri izolate de simpli preoţi sau laici, care, pe cont propriu, au încercat să urmeze exemplul lui Isus Christos, Cel sacrificat pentru ca toţi ceilalţi să poată avea viaţa.
Iar acum Biserica scoate la iveală o declaraţie încâlcită, care nu spune clar, "peccavi", precum David înaintea proorocului Natan, ci este mai mult o disculpare însoţită de o cosmetizare a imaginii. Se spune extrem de pudic în declaraţie că au existat "sentimente antiiudaice la unii creştini" şi de faptul că "în lumea creştină au circulat prea îndelung interpretări greşite şi nedrepte referitoare la poporul evreu"... Ca şi cum cei care au confiscat averi de la evrei sau care au alimentat focurile rugurilor în tot răstimpul profetic de 1260 de zile-ani (Apocalipsa 12,6 etc.) n-ar fi fost "preoţii cei mai de seamă", ierarhia Bisericii...
Câtă grijă de a ocoli adevărul referitor la vinovăţia, fie ea una activă, prin acte criminale propriu-zise, secole de-a rândul, fie una pasivă, printr-o neluare de poziţie, care nu a fost altceva decât aprobarea tacită a "soluţiei finale" naziste! Bătrâna Doamnă doreşte acum să-şi netezească ridurile, pentru a apărea precum fecioara din profeţii, "fără pată şi fără zbârcitură". Zâmbeşte pudic şi dă declaraţii de virginitate, vrând să-şi reînnoiască pentru mileniul trei statutul oficial de logodnică a lui Christos. Dar, cu tot bisturiul declaraţiilor, al liftingului şi lipoabsorbţiei morale, încă se vede vechiul ei chip hâd, ce seamănă izbitor cu imaginea descrisă în Apocalipsa cap.17 şi 18: femeia tuturor celor dispuşi să o plătească, Izabela cea sulemenită.
Oamenii vor să arate mai bine. Instituţiile vor să fie receptate de opinia publică mai bine. Îmbunătăţirea imaginii, spălarea faţadei, netezirea buhăielii, operarea biografiei... depinde de la caz la caz. Dar se fac a nu înţelege cuvintele Mântuitorului din Mat.23,25: "Vai de voi... pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a farfuriei dar înauntru sunt pline de răpire şi necumpătare". Inchiziţia, SS-ul, Securitatea, NKVD-ul, nu au fost instituţii de binefacere şi nici grădiniţe de copii sau cămine pentru bătrâni. Şi nici noi, păcătoşii pe cont propriu, nu am fost îngeraşi îmbrăcaţi în alb... Această realitate ori este acceptată aşa cum este, ca prim pas în căutarea soluţiilor, ori este negată pur şi simplu. Cosmetizarea este cea mai rea soluţie. Este marea amăgire, este schimbarea ambalajului, "acum într-o nouă prezentare", în timp ce marfa, deja alterată, miroase greu.
Soluţia radicală propusă de Isus Christos este: "curăţă partea dinăuntru... pentru ca şi partea de afară să fie curată" (Mat.23,26). Este soluţia unei operaţii radicale, o operaţie pe cord deschis. La o parte cu sânii falşi de silicon şi cu smâcurile, pentru a arăta un obraz mai puţin gros şi mai puţin ridat!..."Le voi da o altă inimă şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne". Iar Marele Medic se angajează să lucreze gratuit pentru cei care în sfârşit au înteles că, în pragul infarctului, nu liftingul obrazului îi va salva, ci doar soluţia radicală a transplantului.