Succesul nostru în încercarea de reabilita un frate sau o soră care s-a poticnit va fi determinat în mare măsură de spiritul în care vom face aceasta. Şi care este spiritul în care ar trebui să abordăm reabilitarea unui frate creştin? Răspunsul la această întrebare se găseşte în texul: "Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea vreodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blîndeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. "(Galateni 6.1)
În primul rînd, Pavel spune că trebuie să-l abordăm pe cel vinovat cu duhul blîndeţii. Cel mai probabil, persoana respectivă suferă deja şi este fragilă ca un vas de cristal. Pedepsele omeneşti, judecata şi condamnarea pot doar să înrăutăţească situaţia critică în care se află acea persoană. În schimb, este nevoie de înţelegere şi acceptare - nu cădere de acord, ci acceptare.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să ignorăm locul pedepsei în procesul de reabilitare. Însă aceasta este responsabilitatea lui Dumnezeu, nu a noastră. Noi trebuie să-l ridicăm cu duhul blîndeţii pe fratele sau sora care s-a poticnit, nu din mînie sau din dorinţa aprinsă de a apăra credinţa. Duhul blîndeţii înseamnă că trebuie să fim sensibili la nevoile şi rănile celui căzut. De multe ori durerea, regretul şi dezamăgirea personală sunt copleşitoare.
În al doilea rînd, trebuie să iertăm şi să contribuim la reabilitarea persoanei căzute într-un spirit al umilinţei, recunoscînd că ceea ce i s-a întîmplat acelei persoane ni s-ar putea întîmpla şi nouă. Ca fraţi în credinţă, trebuie să-l ajutăm pe cel căzut să-şi recunoască păcatul, să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile păcătoase, să se pocăiască de păcatul comis, să repare pierderea, atunci cînd este posibil, să primească bucuros mesajul pe care Dumnezeu i-l transmite prin acel eşec şi să-I mulţumească pentru pedeapsa Lui iubitoare. Însă dacă facem aceasta cu duritate şi aroganţă, vom înrăutăţi situaţia în loc să reabilităm fraţii şi surorile noastre. Trebuie să fim atenţi cu privire la propriile noastre vieţi, să ne cercetăm pe noi înşine, să ştim că şi noi suntem vulnerabili faţă de tot felul de păcate şi ispite.
Cînd Pavel le scria galatenilor "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel Legea lui Cristos" (Galateni 6.2), el adaugă a treia dimensiune la procesul de reabilitare - spiritul dragostei. Isus spune: "Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă aveţi dragoste unii pentru alţii" (Ioan 13.35). El a mai spus: "Aceasta e porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu" (Ioan 15.12). În pasajul din Galateni, cuvîntul sarcină se referă la "o povară grea". A purta povara cuiva înseamnă a fi dispus să pui şi tu umărul sub acea povară. Înseamnă că suntem dispuşi să purtăm împreună cu cel care suferă povara durerii, pe măsură ce el trece prin valea suferinţei sau a ruşinii. Suntem dispuşi să suferim împreună cu cel care suferă şi să simţim, într-un anumit grad, ceea ce simte el. Şi trebuie să facem aceasta cu dragoste.
Întîlnirea lui Isus cu femeia prinsă în adulter ne revelează nebunia unui spirit care condamnă, în contrast cu unul iubitor. (Ioan 8 1-6)
Ce a scris El pe pămînt? Nimeni nu ştie. Unii spun că ar fi scris cele zece porunci. Alţii spun că scria a şaptea poruncă. Scriptura continuă: "Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintîi cu piatra în ea" (Ioan 8.7) isus nu a spus că femeia nu era vinovată. El nu a încercat să-i apere acţiunile înaintea acuzatorilor ei pioşi şi ipocriţi. El a spus pur şi simplu: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintîi cu piatra.".
Ei nu erau pregătiţi să arunce pur şi simplu cu pietre în femeia care comisese adulter. Legea mozaică spunea că ea trebuia omorîtă cu pietre, iar ei erau gata să meargă pînă la capăt. Însă cînd Isus i-a provocat pe toţi cei prezenţi, spunîndu-le să arunce primul cu piatra cel fără păcat, ei au părăsit scena, unul cîte unul. Cînd au fost confruntaţi cu urîciunea propriilor păcate, ruşinea şi vinovăţia lor i-a alungat.
Dacă vrem să reabilităm un frate sau o soră în Cristos, trebuie s-o facem într-un spirit de blîndeţe, umilinţă şi dragoste. Scriptura ne avertizează în mod cît se poate de clar: "Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşeală singur" (Galateni 6.3). Dacă noi credem că suntem superiori din punct de vedere moral sau spiritual faţă de fraţii căzuţi, nu numai ne înşelăm amarnic, dar vom fi şi incapabili să-i ajutăm cum se cuvine pe alţii. Reabilitarea nu poate avea loc într-o atmosferă de trufie.
Noi încă avem în noi principiul păcatului. Suntem încă vulnerabili. De aceea fiecare dintre noi trebuie "să-şi cerceteze fapta lui şi atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l priveşte pe el, şi nu cu privire la alţii" (Galateni 6.4).