Creştinismul şi Artele Marţiale
- pledoarie pentru coexistenţă -



Motto:"Eu, deci, alerg dar nu ca şi cum nu aş şti încotro alerg.
Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt.
Ci mă port aspru cu trupul meu şi îl ţin în stăpânire
Ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic."

Corinteni 9:26-27


Acest material apare ca o necesitate de punere în acord, fiind Creştini şi în acelaşi timp practicanţi de Arte Marţiale, interferenţa celor două tipuri de spiritualitate fiind pentru majoritatea dintre noi benefică. Mulţi se vor întreba dacă nu vom găsi o prăpastie de netrecut între cele două perspective.

Noi le răspundem că, fără a trece cu vederea diferenţele existente, conştientizându-le pentru o mai bună înţelegere şi interpretare, putem fără a forţa nota, să găsim puncte de confluenţă/suprapunere între Creştinism ca religie a înţelegerii, a iubirii şi Artele Marţiale ca sistem filozofic şi moral, metodă de cunoaştere şi autocontrol.

După studiul a numeroase titluri din ambele domenii am concluzionat că de multe ori totul începe, sau se sfârşeşte cu o problemă de nuanţă. Orice subiect de discuţie, oricât de controversat ar fi, poate fi privit din mai multe puncte de vedere, mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, mai mult sau mai puţin obiective.

Fără a intra în subtilităţi dogmatice şi/sau în profunzimi metafizice am dorit sã scriem despre câteva asemănări ideatice şi puncte de convergenţă ale celor două orizonturi existenţiale, dar speriati fiiind de vastul domeniu neexplorat şi înfricoşati, fãrã motiv, de rezultatul căutărilor noastre, am rămas până nu demult doar în stadiul de proiect.

Probabil se vor găsi destui care să ne acuze de superficialitate şi naivitate, dar nimeni nu va putea, sper, să ne pună la îndoială buna credinţă şi dorinţa intimă de a apropia credincioşii Creştini de adevăratele Arte Marţiale şi implicit de cei care le practică, pentru că toţi căutăm Calea, Adevărul şi Viaţa, dar fara a uita ca orice individ fiind unic şi irepetabil poate merge pe "Drumul" său. Oricum, accentul credem noi, trebuie pus nu atât pe ce "Cale" mergem, cât pe calitatea şi sensul acesteia, pe ţinta finală.

Cu toate acestea, de multe ori,un bun Creştin ca om religios nonviolent nu doreşte apropierea de Artele Marţiale, care prin definiţie au fost arte de război, de luptă şi supravieţuire. În epoca modernă, contemporană, majoritatea Artelor Martiale nu mai sunt ceea ce au fost la începuturi, au devenit forme de creaţie, Arte în adevăratul sens al cuvântului, iar adevărata Artă nu poate fi concepută fără valoare morală.

Artele Marţiale au un scop bine stabilit, mai ales în prezent,şi anume elevarea spirituală, fără a propune noi "modele", acestea oferă doar modele intermediare pe calea fiecăruia spre desăvârşire, practicanţii de Arte Martiale fiind, la fel ca şi Creştinii, mereu pe "Cale".

Totodată majoritatea Artelor Martiale sunt predate ca forme avansate de cultură şi educaţie, având pe lista de priorităţi atât întregirea şi armonizarea culturii spirituale cât şi păstrarea vitalităţii fizice, ambele având nevoie de antrenament permanent, simultan sau succesiv, ţinta finală fiind ca şi în religia creştină "biruinţa trupului, înălţarea firii".

Din nefericire ignoranţa şi orgoliul rezolvării imediate şi comode a unei probleme complexe, cu diferite trepte de înţelegere, determină unii oameni credincioşi şi chiar unii oameni ai bisericii să critice nejustificat sportul în general şi Artele Marţiale în special, considerându-le pe nedrept ca fiind ultimele preocupări în drumul uman spre desăvârşire.

Se uită cu bună ştiinţă că "templul" în care sufletul lucrează, aici pe pământ, este corpul, care fără îndoială are şi el aportul său în evoluţia spirituală a omului şi că numai cine are suflet sănătos poate păstra atat sănătatea trupului cat şi pe cea a spiritului.

Adevăratele Arte Marţiale sunt coordonate de forţa virtuţiilor morale şi numai sub comanda spiritului, iar cultura minţii şi a sufletului trebuie să fie prioritară în procesul psiho-pedagogic al practicanţilor, evident fără a neglija cultura fizică, ajutând astfel la modelarea pozitivă a caracterului şi personalităţii acestora, instructorii/antrenorii autentici fiind atât "călăuze spirituale" cât şi "antrenori culturali".

Deasemenea, Artele Marţiale sunt un mijloc de "înălţare" al omului, iar cluburile sunt sau ar trebui să fie şcoli morale de înobilare a sufletului, triumf al adevărului şi dreptăţii ştiut fiind că cei care îşi stăpânesc trupul îşi eliberează forţele sufletului şi cele ale spiritului, devenind mai liniştiţi în interior şi mai buni. Cred că orice om de bună credinţă poate observa cu uşurinţă similarităţile şi punctele de contact între cele două moduri de trăire.

Si acum cateva lucruri despre competitii. Până nu demult Artele Marţiale nu au avut competiţii, latura sportivă recent apărută fiind considerata doar o "necesitate" pedagogică, o etapă de autocunoaştere şi evaluare intermediară şi relativã în raport cu ceilalţi, dealtfel această latură nu trebuie, sau nu ar trebui să fie, un scop în sine.

Întrecerea sau lupta este doar cu tine, partenerii de concurs fiind doar "trepte de cunoaştere" atât în confruntări fizice directe cât şi ideatice, care pot ajuta la descoperirea sinelui, dezmorţind spiritul şi trupul, concursurile nefiind nici pe departe simple "bătăi" sau spectacole senzaţionale care provoacă voluntar dureri fizice şi răni morale.

Confruntarea, competiţia sportivă, care tinde spre olimpism dealtfel, mai are ca scop şi pregătirea tinerilor pentru viaţã, pentru concurenţă cât şi conştientizarea limitelor noastre actuale, a lumii reale cu părţile ei bune şi rele ştiut fiind că de multe ori natura umană se manifestă violent, iar viaţa este aproape tot timpul o "luptă" adevărată.

Este adevărat, din păcate, că în cadrul unor cluburi se formează o psihoză negativă vis-a-vis de competiţiile sportive, dar acestea sunt excepţii, devieri şi exagerări, care nu caracterizează spiritul Artelor Martiale şi nu pot pune în discuţie adevărurile sau potentialul educativ al acestora.

Lumea în care trăim nu este nici pe departe perfectă, "îmblânzită" de regulamente, convenţii şi protecţii, iar din nefericire legile pe care societatea le-a stabilit pentru protecţia individului nu sunt suficiente şi sunt considerate de unii ca fiind create tocmai pentru a fi încălcate.

Latura de autoapărare din Artele Martiale este, după cum se poate observa, motivată de societatea contemporană, în care admitem sau nu, există (încă) violenţă şi nu în ultimul rând pentru a învăţa să apărăm, în limita posibilului omenesc, pe cei slabi de cei puternici şi violenţi.

Credinţa creştină nu ne permite să uităm că indiferenţa, neamestecul şi frica, sunt păcate, iar mânia şi violenţa sunt interzise şi pedepsite când sunt gratuite, dar atunci când sunt motivate de situaţii limită, în cazuri extreme, dramatice şi iraţionale, când se opun răului, sunt acceptate, nimic nefiind interzis şi rău în sine, numai exagerările şi reaua întrebuinţare.

După cum cu uşurinţã se poate observa între Creştinism şi Artele Marţiale nu există contradicţii, cel puţin la acest nivel, cele două cai de cunoastere si traire se integrează reciproc, coexistenţa lor benefică fiind posibilă fără probleme...


Epilog:

Toţi dorim mai mult, toţi dorim o competiţie cu cei din jurul nostru. E bine, e rău? Credem că este bine dacă dorim să ne căutăm şi să ne depăşim atât limitele fizice"exterioare", cât mai ales limitele "interioare", cele spirituale şi sufleteşti, pentru a ne realiza pe sine ca OAMENI, ca fiinţe demne de a fi "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".