Când ziua se îngână cu noaptea sau când noaptea se îngână cu miezul nopții? Iată o întrebare care se pliază perfect pe panoul incertitudinilor românești și nu numai, o întrebare care așteaptă un răspuns veritabil. Problemă de logică sau de ființialitate? Încadrările sunt numeroase și fiecare așează această întrebare într-un anumit cadru descris de cuvinte specifice. Privind la evenimente, asa cum le descriu reporterii „apocaliptice” ne gândim că noaptea s-ar putea totuși să se îngâne cu miezul nopții... Privind lucrurile din unghiul politic probabil că pronosticurile viitorului cât și morala pe care o extragem din experiența trecutului, ar putea să determine la păreri împărțite. Din punctul meu de vedere, în momentul cotropirii comuniste, noaptea începea să se îngâne cu ziua pentru oportuniștii vremilor de atunci dar pentru noi marea masă a populației (îngăduiți-mi să mă includ ca și prezență de spirit față de situația de atunci, deși nici nu eram născut) era cu totul invers: ziua se îngâna cu noaptea. Am intrat în sfera întunecată a marilor orori, crime și alte mârșăvii. Spuma intelectuală aduna lacuri de sânge iar creștinii persecutați, care așteptau în antecamera morții și martirajului au format oceane puternice de sânge, sânge care prin structura sa spirituală a rămas aceeași sămânță a Bisericii. Cineva ar putea obiecta că dezastre politice și de altă natură au existat dintotdeauna în filele de istorie ale unei nații, așadar începutul comunismului nu poate fi inerpretat ca fiind începutul nopții sau amurgul luminilor pale... Sigur că părerile diferă iar scopul meu nu este divergența dialogală însă cu toate acestea afirm, așa cum sunt un prea novice în privința istoriei că evenimentele din istoria îndepărtată au fost pete de umbră și murdărie pe veșmântul civilizației românești pe când această cotropire marxist-comunistă a fost un început de noapte. Anul 1989 a marcat nu ivirea zorilor așa cum s-ar fi așteptat din punct de vedere politic ci pur și simplu procesul de adâncire din întuneric în mai mult întuneric - desigur cu altă ideologie teoretică și declarativă dar cu practici aproape identice - și din noapte în mez de noapte. Situația actuală mă face să subscriu la ceea ce spun și alte voci ale țării că noi românii ne aflăm într-un acvariu iar din patru în patru ani cineva vine și schimbă apa. Necesitatea noastră ar să fim scoși din acvariu. Suficient până aici cu politica întrucât risc să-mi depășesc granițele limitărilor personale... Răspundeți dumneavoastră cum stăm din punct de vedere optativ social, optativ profesional și care este situația noastră familială... Se pare că undeva din spate o drujbă pollitică sau ideologică sau de altă natură, mânuită de un drujbist galactic se străduiește frenetic să taie toți stâlpii de refugiu și susținere ai societății în care trăim. Stâlpii ar fi aceștia: Dumnezeu exprimat prin Biserică sau într-un cuvânt spiritualitatea, familia, educația, moralitatea, demnitatea omenească, etc. Priviți cum omul e despărțit de haina demnității. În expresii, masa coruptă de oameni a acumulat cuvântul „gunoi” pe care îl identifică apoi cu oameni. Ca persoană nu te mai poți refugia foarte mult timp sub umbrela identității de om pentru că în curând riști să fii confundat cu altceva... Educația e jalnic de distrusă și distorsionată...păcat că învățământul care e o parte din instrumentul educației ajunge pe alocuri să fie o marionetă a educației cu miros de tomberon... Familia, celula societății devine tablou zugrăvit de unii ca fiind celula individului care stă în calea realizării sale supreme. Dezbracă sexualitatea de conceptul familiei, dezbracă ideea de părinte de conceptul familiei, dezbracă iubirea de conceptul familiei și vei dobândi haos. Vei dobândi indivizi care cel mult vor avea amintiri despre cum era familia... Spiritualitatea naționalității noastre se luptă astăzi să-și păstreze lipit de piept forma de evlavie care i-a mai rămas, deșii drujba drujbistului galactic zbârnăie cu toată puterea de care dispune în acest proces de tăieire a acestui stâlp. De ce? Pentru că omul fără spiritualitate e precum sistemul solar fără soare. Dumnezeu se află anexat la trusa de prim ajutor care de fapt și de drept sperăm să fie trusa de ultim ajutor, ajutor la care cei mușcați de șarpele umanismului puternic n-au nevoie de nici un fel de trusă de ajutor. Omul se raportea ză doar la sine și își este sie-și sufient. Câtă înșelare și câtă noapte care se îngână cu miezul nopții...

     Cu toate acestea speranța Bisericii rămâne ancorată nu în aceste realități dezarmante care nu unt altceva decât imagini trecătoare surprinse în filmul universului, ci rămâne zidită pe temelia de nezdruncinat a Cuvântului lui Dumnezeu care ne învață cu cea mai mare radicalitate: „Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunerecului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii”, Rom.13:12. Deducem așadar că această întrebare: „Când ziua se îngână cu noaptea sau când noaptea se îngână cu miezul nopții?”, este de fapt o întrebare care depășește importanța unui fapt logic și intră în sfera întrebărilor ființiale. Această întrebare te va clasa prin răspunsul pe care îl vei oferi în una din cele două situații: în zi sau în noaptea care se îngână cu miezul nopții? Indiferent unde te-ai afla, există sperațnța zilei următoare care nu e de fapt o zi ci o stare de spirit...nu e un timp ci o atemporalitate, nu e statuia unei religii ci e prezența unei Persoane: HRISTOS!