"Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru" (2 Corinteni 4:8-10)
Anul 1998. Cel mai greu an pentru mine. Atât de greu, încât, la un moment dat, pe data de 28 noiembrie, am luat un creion şi am scris pe marginea de lemn a patului ultimele două realităţi care mai îmi rămăseseră: "Isus e viu" şi "El mă iubeşte!" Aceasta pentru ca să nu uit aceste lucruri şi să nu cad în neagra disperare. Vremea lacrimilor trecuse. Nu mai puteam să plâng. Nu mai aveam puterea. De rugat, nici atât. Totul era o nesfârşită durere, un nesfârşit chin.
Mă îmbolnăvisem înainte cu un an şi 2 luni de o boală terminală şi pe atunci credeam că, cu durerile ce mă apucaseră, nu voi rezista mai mult de 10-12 zile. Au trecut acele zile. Am realizat că nu am de ales - ori încetez să mai îmi plâng de milă şi lupt cu boala, ori voi ajunge să îmi pierd minţile. A început atunci o luptă crâncenă, minut cu minut, secundă cu secundă, pe viaţă şi pe moarte. Zeci, sute, mii de rugăciuni. Strigăte disperate către El. Invocarea, chiar şi de trei- patru ori pe zi a acelui minunat "număr" de telefon al Lui - Psalmul 50:15 - "Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbavi, iar tu Mă vei proslavi", număr care consideram că trebuie folosit doar atunci când dai cu adevărat de necaz, şi până atunci îl folosisem doar de 2 ori în 7 ani... Răspuns? - Nimic. Tăcere deplină. Am refuzat să Îl întreb "de ce?"- ştiam că nu voi primi răspuns, dar că mai târziu, când mă va fi scos şi din acea suferinţă, voi şti şi de ce a trebuit să trec prin ea. Am continuat să mă încred în El, cât am putut totuşi, am continuat să sper. Zi cu zi, speranţa mea nu trecea mai departe de o singură zi.
Toate acestea pâna într-o zi, undeva în septembrie 1998, când nu am mai putut lupta. La ceva timp după, am renunţat la serviciul ce îl aveam. Am intrat atunci în cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Vedeam zi de zi că mă ţine, că îmi dă putere să merg mai departe, dar, o, ce putere!, - adesea se mărginea la următoarele 2-3 minute din viaţa mea. Mai apoi, niciodată în acea perioadă, nu am ştiut ce va urma - voi ajunge la un dezechilibru psihic sau ma voi simţi un pic mai bine după cele 2-3 minute? Îmi vedeam viaţa, pe atunci făcută cioburi, încercând să aduc acele cioburi la un loc şi să o iau cumva de la capăt, însa ele erau prea mici pentru a le mai pune împreună... Şi - dezamăgirea de a nu putea face nimic. Ultimul lucru rămas: speranţa că voi trece şi peste asta. De dureri, nu mai puteam nici să gândesc.
Am ajuns atunci la un moment limită, în acele zile de noiembrie 1998, în care am realizat că, dacă durerile nu vor trece, nu le voi mai putea duce, atât de mari erau, şi că voi ajunge astfel să îmi pun capăt zilelor. Când am realizat aceasta, undeva în adâncul fiinţei mele, inima mea a început să strige: "Doamne, nu mă lăsa să ajung acolo!" Iubeam viaţa mult, dar nu mai puteam pur şi simplu să o duc. Din nou - tăcere. De atunci, consider o insultă să zici unui frate "Domnul nu îţi dă mai mult decât poţi să duci!" - noi oamenii putem să ducem foarte mult, nu îi doresc nimănui să îi dea Domnul cât poata să ducă.
Cu o zi înainte de acel moment în care aş fi ajuns să o fac, El a intervenit. O uşurare în dureri, după 14 luni de suferinţă ce tot creştea. Atât. Doar atât cât pot să duc. Nimic mai mult. Dar suficient cât să pot continua cu viaţa aceasta. Pentru încă 2 saptamâni. După încă 2 săptămâni, acelaşi lucru. Senzaţia că mai pot rezista doar cel mult o zi. Apoi... Din nou uşurarea. De atunci durerile au stagnat la nivelul la care erau - nu au mai crescut, şi astfel am ştiut că voi putea continua cu viaţa.
Am primit atunci un dar de la El: desenul. Aveam ceva talent. Dar nu prea o mai făcusem de mulţi ani. Însă de atunci El Şi-a pus amprenta pe desenele mele. Atât de bine, încât, mai tirziu, unii mi-au copiat câte o idee din vreun desen, alţii au fost inspiraţi să deseneze sau să picteze ei, iar când mi-am uitat mapa cu desene într-o instituţie, a doua zi nu am mai găsit-o, deşi trebuia să rămână în locul unde o lăsasem, sau trebuia să o găsesc atunci când m-am interesat de ea... Desenam. Mult. Ore în şir. Stăteam întins pe pat şi desenam. Viaţa mea se reducea la atât. Refuzam să mai gândesc, ca nu cumva să ajung la disperare, la descurajare. Au trecut aşa trei luni.
În ianuarie 1999, primele semne de îmbunătăţire: durerile au început să scadă în intensitate.
Februarie - am început să mai ies pe afară.
Martie - primele 2 prietenii legate, cu doi oameni extraordinari, prietenii ce mai ţin şi acum, deşi distanţa ne separă pe toţi trei.
Dar numai după-amiaza şi seara puteam ieşi pe atunci. În rest, începusem să pot dormi din nou (până atunci dormeam când şi cum puteam). Dormeam, desenam, seara cu noii prieteni. Atât, deocamdată.
În mai am plecat la sat, la tatal meu. Acolo, în linişte, am reînceput lupta cu viaţa, lupta pentru a ajunge acolo unde El mă vrea.
După încă două luni m-am întors şi duceam o viaţa cât de cât "normală", fără să pot lucra, încă cu dureri mari. Însă, după tot ce a fost, părea acceptabil. Luptam cu boala. Zi de zi. Începusem din nou să sper. Să cred. Să mă rog. Să văd că, încet, încet, El îmi răspunde la rugăciuni şi că, încet, încet, îmi revin. Că strânge cioburile vieţii mele şi face din ele ceva frumos. Atunci am înţeles un lucru extraordinar: cât de mult preţuieşte El viaţa noastră! Noi, un bibelou făcut zob, oricât ar fi de frumos, îl aruncăm. El nu ar face asta. Fiecare viaţă are un preţ inestimabil înaintea Lui, aşa că, oricât I-ar lua, El este gata să refacă viaţa din cioburi, oricât de mărunte ar fi.
În 2001 m-am înscris la un seminar teologic. Acolo a început adevărata viaţă - dincolo de lupta ce o aveam de dus, El m-a învăţat să slujesc celor de lângă mine. Acolo am descoperit că puteam face lucruri pe care înainte de boala nu aş fi fost nicidecum în stare să le fac, atât spiritual, cât şi fizic.Acolo am descoperit de ce El mă trecuse prin asta.
Când viaţa nu îţi oferă prea multe necazuri şi nici prea mari, nu ai cum să simţi cu cel de lângă tine. Poate doar mental. Aşa eram eu. Realizam că trebuie să simt cu cei aflaţi în necazuri, dar vedeam că în inima mea rămâneam adesea rece la suferinţa altora. De atunci însă, am devenit sensibil la durerile altora - ştiam ce înseamna să treci prin durere. Am descoperit că pot să îmi ajut semenii mult mai mult ca înainte. Să îi înţeleg mai bine. Că îmi pasă mai mult ca înainte. Că nu mai pot rămâne indiferent. Am descoperit acea viaţă din El care îţi dă biruinţă peste toate lucrurile prin care poţi să treci, oricât de rele ar fi ele.
Astăzi sunt un om căsătorit de mai bine de doi ani şi, când uneori mai am probleme cu sănătatea, soţioara mea mă înţelege şi mă ajută. Este alături de mine. Dar cel mai de preţ lucru e că El a fost mereu şi este mereu alături de mine. "Isus e viu" "El mă iubeşte!" - Orice ar fi, aceste realităţi ne vor trece prin toate.