Zarzării şi piersicii înfloriră zorii,
Vântul se culcă întins meditând sub floare
Şi socoate cum urmează gâşte şi cocorii,
Şi măsoară cum coboară razele de Soare.

Moale încă din pământ aburi se ridică
Printre flori loc îşi găsiră-n leagăn de petale
Şi cu degetele lungi curăţă de frică
Orice floare-n frăgezime şi în aur moale.

Ci-i înlătură albine într-un zbor ce frige
Nu-şi văd capul ele-n muncă-n miere încărcate:
Vântule, îmi cer iertare, dar eu te-oi împinge
Să mă culc şi eu pe spate cu-ochii-n libertate.

Ca să văd planări sub nouri, în copaci aripe,
Începutul să-l descopăr în orice-nflorire
Să-mi pierd timpul care-ncearcă cu măsuri de clipe
Să mă sperie că trece vreme şi iubire.

Vom privi alături, dragă, înălţimi de ceruri,
Vom visa la înălţarea-n suflet şi cuvinte
Ca şi orice cugetare ce-ar putea să spere
Lăsând teama să rămână-n amintiri de minte.

Ştiu că pe pământul reavăn să te culci nu-i bine:
Doar argila în ţărână veşnic se va trage,
Pe când sufletul aspiră zborul spre lumine
Scuturându-şi de pe sine spaimele oloage.

Să se-nalţe-n necuprinsul Vieţii ce îl cheamă
Cu puterea de Lumină de la firea slabă,
Fără boli, fără suspine, fără greu şi teamă
În Cuvântul Veşniciei ca o cruce dalbă.