Sentința


Spre loc de moarte și de chin,
Tu ai purtat o cruce în spate.
Iar crucea Ta, a fost Isus,
A lumii făr'delege și pacate.

Pășeai usor, răpus din greu,
Tăcut ca mielul, dus să fie,
O jertfă, ca prin sângele vărsat,
Să spele inimi de păcate pline.

Pe străzi ciobite și înguste,
De ploi și timpuri ce trecură,
Făceau pictate să arate,
De sângele Cel Sfânt, lăsat în urmă.

Pe margini, mulțimea zgomotoasă,
Râdea, dar prea puțini plângeau.
Și Te-au lăsat să suferi în tăcere,
Că prea orbiți și egoisti erau.

Ajuns la locul de sentință,
Te-au răstignit pe cruce ca tâlhar.
Și ai lăsat ca palmele să-Ţi fie,
Străpunse de piroane, cu amar.

În agonia morții ce învinse,
Tu ai strigat la Tatăl ce privea
Înlăcrimat, la Fiul Său pe cruce,
În chinuri și durerea ce avea.

Sentința Ta a fost prea crudă...
Cu Tine... Fiu de Dumnezeu.
Prin ea, ei Te-au trimis la moarte.
Prin ea, Te-am răstignit și eu.

Tot vinovat mă simt ca și aceia,
Ce au semnat la o sentință-n plus.
Că spini, piroane, chiar şi palme,
Au fost, și sunt, păcatul meu, Isus.

Dorința Ta azi îmi arată,
Că vrei, sentința morții s-o arunci.
Și liber de piroane sau de cuie,
Să mă prefaci Isuse ca atunci,

Când Tu pe cruce țintuit,
Iar eu de jos priveam la Tine
Cum ai ales să mori în locul meu,
Și să desfaci cătușa ce mă ține,

Legat, de lumea care urlă,
Înnebunită, de orbire ca acei,
Ce au semnat sentința milenară,
În cuibul ca de viespi, și de mișei.

Viorel Balcan
21 februarie 2012