Când ai privit copii murind,
Poți merge la război,
Nimic din ce-ai vedea, luptând
Nu te mai doare-apoi!

Fetițele încremenesc,
Cu ochii mari, deschiși:
Niște păpuși ce privesc
Albastre, în abis...

Băieții renunță, muți,
La luptă, cu un suspin,
Par îngeri căzuți
Pe pământ, în leșin...

I-am privit cu durere,
Ca medic, ca mamă,
Lăcrimând în tăcere,
Trăind dram din dramă. .

M-am rugat, mi-am dorit
Să-i trezesc, ca Isus:
„Fetițo!”-aș fi poruncit:
„Scoală-te, Domnu-a spus!”

Știu, Tatăl i-a primit
În cerești bucurii,
Și n-am înnebunit,
Privind cum mor copii.

Aștept, cu nădejdi vii,
Mileniul ce vine:
Nu vor mai fi copii
Cu zile puține!

Zilele-acelor copii
Vor fi ca ale cedrilor,
Vulturește-om întineri,
De-a lungul mileniilor!

Copila înțărcată
Va vârî mâna-n borta,
Unde-o sta, fermecată
De iubire, chiar cobra. .

Lup cu oaie, -n voie bună,
Vor paște, lâng-un izvor,
Puii s-or juca-mpreună,
Având un copil-păstor!

Vaca va sta cu ursoaica,
Puii lor poznași, la fel,
Leul, paie va mânca
Păstor fiind Emanuel!

Nici plâns, nici o vătămare,
N-or fi pe muntele sfânt,
Căci va da vindecare
Domnul Isus, prin Cuvânt!

Această făgăduință
E revelația Duhului:
Pământul plin de știința
Prezenței Domnului:

Ca largul mării, ce știe
Vântul care-l seceră!
Ca adâncul de-ocean, ce simte
Apele ce-l acoperă!