Din petale curg albine,
Cerul varsă cu azur
Sufletul din mine-n mine
Face-o raită împrejur.

Obosit de-atâta iarnă
Și de gheața de arginți
Parcă a sărit din goarnă
Ori că a țâșnit din minți.

Se prelinge rândunica
De-ncrurcai cum să respir -
Nu mai înțeleg nimica
De e câmp, de-i cimitir.

Nebunia frumuseții
M-aurește-naripat
Când triumful dalb al Vieții
M-a cuprins și sărutat.

Înspre bolta sinilie
M-aruncă bălai și mic
Cum, cândva, săltam copiii
Când puteam să-i mai ridic.

„Doamne!” - strig - ”ce fericire,
Că din plânsul vestejit
Am căzut cu pocăire
Ca să gem nenorocit!

"Doamne!” - spun - ”ce desfătare
Sufletu-mi a înțeles
Când m-ai strâns cu îndurare,
Dintr-o noapte în eres.

Învierea Ta fierbinte
Într-un gol de vagabond
Înflori cânt de cuvinte
De copil uimit și blond.

Tot trăiesc ca-ntâia oară,
Tot mai rar dau de nevoi
Printr-o viață-primăvară
Că e Soare, că sunt ploi.

Dintr-o noapte otrăvită
Azi mă schimb rând după rând
Când albină amețită
Ori când fluture săltând.

Și din leagănul de game
Mă mai sperii, uneori:
Ce va fi cu mine, Doamne,
Când și merii-or da în flori?!”