Introducere
Zeciuiala şi dărnicia sunt cel mai greu de adus în discuţie înaintea Biserici, de către păstori. Păstorii se simt inconfortabili în a face un apel Bisericii cu privire la dărnicie. E un lucru pe care Scriptura îl porunceşte, iar această poruncă este una divină, de care Dumnezeu nu s-a simţit stânjenit a o da oamenilor. Iar ceea ce doresc să sesizez în acest eseu este o motivare în dăruirea zeciuielii şi a dărniciei. Deoarece şi în plătirea zeciuielii se contribuie la închinarea înaintea lui Dumnezeu, şi totodată la bunul mers al Bisericii.
Baze biblice
Vechiul Testament
Conceptul de zeciuială, pe care biserica îl duce cu ea în practică, are, de altfel ca orice alt punct din dogma ei, baze scripturale. Acest concept poate fi privit încă din prima carte a Bibliei, unde întâlnim exemplul lui Avraam şi al lui Melhisedec. Avraam îi dăduse lui Melhisedec zeciuială din tot ce avusese (Geneza 4:20). Această zeciuială a fost realizată din prada de război şi nu din roadele pământului, şi totodată nu ni se redă vreo poruncă pe baza căreia Avraam să fi făcut acest gest, şi nici o explicaţie a acestuia. Ceea ce promisese Dumnezeu lui Avraam, în legământul care s-a încheiat între ei, a fost crucial pentru stabilirea autorităţii bisericii şi a evangheliei: o sămânţă viitoare. Dar Avraam nu a fost doar un agent eclesial, el era sub autoritatea eclesiastică, iar marca acestei subordonări a fost plătirea zeciuielii lui Melhisedec, acel preot al Salemului, un om fără părinţi, fără o spiţă de neam. La fel şi zeciuiala lui Iacov a fost adusă într-un mod spontan, de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru prosperitatea sa şi pentru motivului că a ajuns în siguranţă acasă. Dar nu sunt alte detalii asupra motivului sau, pentru care această zeciuială a fost dată.
Totuş în legea conţinută de Exod nu se face nici o referire la ideea de zeciuială, ci întâlnim termeni ca dărnicie. Dar aici se face o accentuare mai puternică a ideii de a darui. Iar această dăruire nu se bazează pe un simplu gest de a da ceva, ci ea implică mult mai mult de atât, ea cerea ca primul rod să fie dat. Iar mergând mai departe în Scriptură, vom observa că acest principiu al primului rod este foarte important, pentru că acesta reprezintă totalitatea, deoarece ceea ce este primul rod şi ce face acesta are implicaţi asupra întregului. Astfel observăm că Biblia priveşte principiul de primul rod ca rădăcina şi factorul totalităţii, şi acum înţelegem de ce Dumnezeu refuză de la poporul Israel orice alt mod de atribuire a zeciuielii. Iar ceea ce putem înţelege din modul de achitare a zeciuieli este că Dumnezeu nu este un obiect al carităţii umane, deoarece El este Creatorul, Împăratul şi Cel care deţine totul, şi El ne asigură nevoile noastre.
Astfel că prin zeciuială ceea ce se putea înţelege era „că pământul este al lui Dumnezeu şi cu tot ce cuprinde el" (Psalmi 24:1). A dărui nu însemnă altceva decât a recunoaşte autoritatea Domnului ca deţinând tot pământul şi tot ce cuprinde acesta. Dumnezeu caută ca prin zeciuială să demonstreze implicaţia Sa asupra pământului, şi cine este El. Dărnicia (zeciuiala) nu este altceva decât o recunoaştere a lui Dumnezeu ca fiind Adevăratul şi Singurul care merită închinare din partea omului, deoarece „posesiunile omului erau văzute ca daruri date de către Dumnezeu, de fapt un răspuns propriu, din care se poate observa îndurarea Sa".
Efectul dărniciei (zeciuielii) era acela că leviţii şi preoţii puteau fi susţinuţi şi celor săraci li se putea oferi un ajutor. Vedem astfel că Dumnezeu plănuieşte ca dărnicia să fie un mod de implicare a poporului în activitatea Sa de răscumpărare, în imensa Sa preocupare faţă de cei săraci şi necăjiţi. Aşa că Dumnezeu Şi-a arătat binecuvântările faţă de poporul Său, astfel că şi ei trebuie să împartă aceste binecuvântări cu oamenii mai puţin realizaţi.
Noul Testament
Este foarte interesant de observat că acest concept al zeciuielii apare în Vechiul Testament într-un mod accentuat şi cu un scop clar, dar în Noul Testament se face doar câteva referiri, mai mult indirecte. Astfel că unii prin aceasta găsesc o scuză a neplătirii zeciuielii. Argumentând în necunoştiinţă că Noul Testament nu mai are de a face cu poruncile Vechiului Testament; totodată susţinând că tocmai Isus condamnă aceste practici, pe care fariseii şi cărturarii le practicau. Dar oare Isus a împiedicat această practică sau chiar a denigrat poruncile legii vechi testamentale? Nu afirmă El că nu a venit să strice Legea, ci a venit ca să o împlinească?
Dar spre surprinderea multora, găsim afirmaţii în învăţătura lui Isus care încurajează zeciuiala, iar pe acestea le putem observa în Matei 23:23, Luca 11:42. Vedem clar din aceste texte cum Isus acceptă zeciuiala, dar această acceptare se realizeză doar în esenţa ei şi în motivaţia cu care se face. Isus vine şi contraatacă motivaţia cu care fariseii acordă zeciuiala, pentru că ei împlineau tot acest ritual cu meticulozitate, dar esenţa era omisă, iar în gândirea lui Isus zeciuiala era valabilă doar în sfera credincioşiei, dreptăţii şi milei. Adică ceea ce Isus vrea să transmită este că nu se poate da zeciuială, dacă tu în fiinţa ta nu trăieşti o stare de dreptate, milă şi credincioşie, faţă de cel de lîngă tine. Potrivit cu pasajul din Luca 11:42, ceea ce face Isus este să cotinue afirmaţia pe care o făcuse în 39-41, demonstrând că zeciuiala pe care ei o fac este asemănătoare cu acea spălare pe dinafară a paharului. Astfel Luca aduce într-un mod puternic afirmaţiile lui Isus în auzul fariseilor, arătând tototdată motivaţia care trebuie să stea în spatele acestei practici. Dacă zeciuiala se face într-o ignoranţă de dreptatea şi dragostea faţă de Dumnezeu, ea îşi pierde din valoarea ei şi nu mai cuprinde în ea totalitatea lucrurilor pe care Dumnezeu a intenţionat să le semnifice.
Mergând mai departe şi aducând din nou în discuţie problema zeciuielii acordate de Avraam lui Melhisedec, dar din perspectiva Epistolei către Evrei, vom observa ceva foarte extraordinar. Aşa că autorul epistolei către Evrei ne face clar în minte că preoţia mozaică din tribul lui Levi era reprezentativ subordonată Marii Preoţii, separată de orice altă familie (Evrei 7:9-10). Isus, un fiu din seminţia lui Iuda şi nu din cea levitică, Îşi trage oficiul său ca Mare Preot de la Melhisedec, şi nu de la Aaron. Când Epistola către Evrei pune un semn de egal între oficiul preoţesc al lui Isus cu cel a lui Melhisedec, se realizezază un important punct eclesial. Anume că autoritatea bisericii în oferirea simbolurilor, a pâinii şi a vinului, pe care Melhisedec le-a dat lui Avraam, nu sunt provenite de sub autoritatea oficiului preoţesc mozaic. Aşa că preoţia lui Melhisedec este superioară judicial celei mozaice. Mai mult, "însuşi Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuială, prin Avraam; căci era încă în coapsele strămoşului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam." (Evrei 7:9-10). Dar există aşa-zişi creştini care cad în capcana de a nu atribui zeciuiala, deoarece ei o consideră ca şi o poruncă a legii mozaice, afirmând că ei nu sunt sub obligaţia acestei legi de a plăti zeciuiala. Dar Noul Testament ne face clar că zeciuiala nu se bazează pe legea mozaică. Chiar din contră, Evrei 7 stabileşte autoritatea slujbei lui Isus ca Mare Preot în termenii acceptări lui Melhisedec, a zeciuielii aduse lui de Avraam. Astfel că superioritatea Noului Legământ faţă de cel Vechi stă în plătirea zeciuielii de către Avraam lui Melhisedec, astfel că orice aşa-zisă scuză de a nu plăti zeciuiala nu este altceva decât un atac adus slujbei lui Isus ca Mare Preot, pe care o realizezază în Noul Legământ.
Ofer sau nu zeciuiala?
Am încercat să aduc argumente asupra importanţei pe care o dă Scriptura asupra zeciuielii, dar sunt şi contraargumente pe care le aduc unii în defavoarea acceptării zeciuielii practicată de Biserică. Am menţionat pe scurt o concepţie cu care se scuză oamenii în neatribuirea zeciuielii, şi anume aceea că ea aparţine sistemului de legi levitic şi ea nu mai are nici o legatură cu Noul Legământ. Iar pe baza acestei idei, ei încearcă să aducă contraargumente pentru neplătirea zeciuielii, comentând versete din Noul Testament precum cele din Matei 23:23, Luca 11:42, Evrei 7:1-10. Unul este David DeWitt, autorul cărţii „Cartea Bărbatului matur", în care el comentează aceste versete, prezentăndu-şi părerea sa asupra zeciuieulii.
„În acest verset, cei răi dau zeciuială. Mesajul aici este: zeciuiala îi împiedică pe oameni de la o mai mare sfinţenie. Zeciuiala are acelaşi impediment ca şi ţinerea zilei de Sabat de către evrei şi duminica de către creştini. Apare tentaţia de a crede că această zi aparţine lui Dumnezeu iar restul îmi aparţine mie... El i-a îndemnat să crească procentul la 100%".
Da, este o condamnare a celor care dau zeciuiala, dar este o condamnare a faptului că nu o dau într-un mod corect. Isus dorea ca această practică să se împletească cu dragostea faţă de Dumnezeu, pentru ca astfel să ajungă ca aceasta să aibă o semnificaţie pentru viaţa omului. Tentaţia de a delimita partea ta şi a lui Dumnezeu există; dar care este cauza care stă în spatele acestei delimitări? Dacă în spatele acestei acţiuni există o consolare că i-ai dat lui Dumnezeu 10% şi restul îţi aparţine ţie şi-l foloseşti într-un mod egoist, atunci da, sunt de acord că zeciuiala este un păcat. Dar când priveşti acest procent de10% din perspectiva lui Dumnezeu, atunci lucrurile se schimbă, şi totodată restul de 90% la fel să fie privit. Tot ceea ce a îngăduit Dumnezeu ca omul să câştige, El aşteaptă ca acesta să acorde importanţă câştigului pe care l-a realizat şi să fie recunoscător şi răspunzător pentru tot.
Da trebuie recunoscut faptul că există pericolul de a păcătui prin zeciuială, şi anume de a te mândri cu ceea ce ai dat şi să te plafonezi spiritual prin această practică. Dar trebuie privit că această practică a instituit-o Dumnezeu şi El a cerut şi cere credincioşie şi dragoste în practicarea ei. Putem afirma că zeciuiala este modul prin care Dumnezeu măsoară raportarea pe care o are omul faţă de El; Dumnezeu aşteaptă credincioşie în lucrurile mici, şi atunci El este gata să încredinţeze lucruri mari omului care trăieşte într-un astfel de mod faţă de El. Pentru că o ignorare a planului lui Dumnezeu în privinţa aceasta te duce să experimentezi eşecuri, „datorită necunoaşteri de mânuire a banilor într-un mod biblic, mulţi creştini trăiesc atitudini greşite despre posesie şi iau decizii incorecte financiare, care duc la consecinţe dureroase".
Ceea ce trebuie să înţelegem este că ambele concepţii au partea lor periculoasă, prin care se pierde ceea ce se intenţionase a se realiza. Concepţia privind faptul că totul Îi aparţine lui Dumnezeu poate să creeze în interiorul omului disponibilitatea unei administrări greşite a resurselor. De ce spun acest lucru: pentru că atunci când se predică acest lucruri, omul nu stie cum, cât să dea pentru lucrare. Pentru om este mai simplu ca să ştie un anumit procentaj cu care el să contribuie, adică omul vrea să lucreze cu lucruri concrete şi nu se complică cu acele lucruri abstracte. Astfel am prezentat un beneficiu al ideii de zeciuială, dar nu putem afirma că aceasta este infailibilă. Deoarece în aceasta se găseşte concepţia că dai acea parte de 10% lui Dumnezeu, iar restul îţi aparţine ţie, ca să-i cheltuieşti după bunul tău plac. Cu privire la concepţia de a da acea parte de 10% se pot identifica trei categorii de oameni în Biserică: şi anume: unii nu dau zeciuială; alţii dau, şi această practică o consideră biblică, iar restul de 90% sunt cheltuiţi la bunul lor plac. Iar o a treia categorie sunt aceia care dau zeciuială, dar spre deosebire de a doua categorie, restul de 90% sunt cheltuiţi în lumina perspectivei lui Dumnezeu asupra lor.
Din ce să dau zeciuială?
Pentru a înţelege mai corect întrebarea, trebuie ca să o reformulez:: "Este corect ca să dau zeciuială din salariu brut?" sau „E mai corect ca să dau zeciuială doar din salariul net?" Întrebări care pentru unii nu au nici o legătură cu discuţia despre zeciuială, şi de la început nu-şi au rostul. Prin aducerea în discuţie a acestei probleme, nu vreau să se creeze impresia de legalism, deoarce nu impun nimănui această pracitcă. Dar aş dori ca, pe baze scripturale, să dovedesc importanţa zeciuielii din venitul brut. Astfel că voi aduce în discuţie ceea ce am mai discutat la începutul lucrării de faţă despre principiul primului rod, dar acum într-un mod un pic mai amănunţit. Ştim că acest principiu de prim rod reprezintă totalitatea venitului, dar baza pe care aceasta se sprjină este că ea e o poruncă divină. Putem observa că Dumnezeu cere poporului Israel primii născuţii ai oamenilor şi totodată ai vitelor şi primele roade de pe câmp. Iar semniţia levitică este adusă înaintea lui Dumnezeu ca şi o seminţie specială, deoarece prin ea se face răscumpărarea primilor născuţi a poporului Israel. Această atitudine reflectă o atitudine de reverenţă înaintea lui Dumnezeu, care are capacitatea de a se relaţiona faţă de popor într-un mod uimitor. Ca şi o întărire a acestor afirmaţii, mă voi folosi şi de afirmaţia înţeleptului Solomon: „Cinsteşte pe Domnul cu averile tale, şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci grânarele îţi vor fi pline de belşug şi teascurile tale vor geme de must." (Proverbe 3:9-10). În toată această relaţionare, Dumnezeu vine cu o asigurare, iar totodată această asigurare are ca principiu o folosire corectă a veniturilor. Deoarece răsplătirea are ca bază această întrebuinţare corectă, altfel, la ce binecuvântare s-ar putea aştepta cineva care plăteşte zeciuiala din primele roade, dar cheltuiala restului de venit este una deplorabilă? Dar normal, unii vin cu ideea că o astfel de concepţie este una greşită, prin faptul că cerem oamenilor ceva ce ei nu primesc, că impozitul este al statului şi nu al Domnului. Aceştia se sprijinesc pe ceea spune textul din Luca 20:25: „Daţi, deci, Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu." Dar acum se pune întrebarea: cine este primul: Cezarul sau Dumnezeu? Iar pe de altă parte, textul acesta nu vorbeşte despre zeciuială, ci despre taxele date statului, iar prin ideea pe care am adus-o în discuţie, nu anulez ideea de a plăti ceea i se cuvine statului. Astfel, nu cred că se ia mai mult de la oameni decât cere Scriptura.
De ce să dau zeciuială?
Este o întrebare bună, şi aş dori ca să aduc câteva răspunsuri la această întrebare, pentru că oamenii caută motive valide asupra cestei probleme.
Un prim răspuns este că Dumnezeu a spus că zeciuiala este a Sa, iar aceasta o putem vedea în Levitic 27:30: „Orice zeciuialã din pãmânt, fie din roadele pãmântului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului", iar Noul testament nu spune nimic pentru a schimba porunca lui Dumnezeu cu privire la zeciuială, astfel că zeciuiala este sfântă şi aparţine Domnului.
Un al doilea răspuns este acela că ea este o închinare înaintea Domnului. Zeciuiala a fost totdeauna mult mai mult decât o taxă, ea este o închinare şi o recunoaştere a Celui ce a creat totul şi deţine totul. Astfel că, dacă nu te închini înaintea lui Dumnezeu cu banii tăi, nu realizezi o închinare adevărată. Ne putem uita la oameni ca şi Iov, Avraam şi urmaşii lor, şi alţii care au trăit înainte de darea legii şi vom observa că închinarea înaintea lui Dumnezeu implică sacrificare din venitul lor.
Un al al treilea răspuns este acela că zeciuiala este metoda lui Dumnezeu de a susţine lucrarea Sa: "Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovãduiesc Evanghelia sã trãiascã din Evanghelie". (1 Corinteni 9:14) Totodată, am putea aduce ca dovadă a acestei afirmaţii şi pasajul din Numeri 18:21: "Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuialã în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba cortului întâlnirii".
În continuare am putea aduce şi întrebarea "De ce creştinii nu dau zeciuială?", iar nişte răspunsuri posibile ar fi:
1. Necredinţa;
2. Frica;
3. Lăcomia, egoismul;
4. Lipsa unei învăţături corecte;
Concluzie
Totul depinde de disponiblitatea de receptare a poruncii lui Dumnezeu cu privire la zeciuială. Oamenii trăiesc cu teama că, dacă acordă zeciuiala, banii pentru traiul lor zilnc scade şi nu au siguranţa că vor reuşi să iasă la capăt cu banii. O problemă a Bisericii este că a neglijat acest lucru în practica ei. Iar un factor care a dus la această neglijare în bisericile din România a fost primirea de ajutoare din afară, şi astfel nu s-a mai apelat la ajutorul membrilor bisericii. Astfel că membrii trăiesc cu nostalgia vremurilor de demult, aşteptând ceva, de undeva de afară, iar ei nu participă cu resursele lor în închinare. Trebuie o conştientizare că resursele tale de venit sunt o jertfă plăcută Domnului.