Pe strada-n bezna de tăciune
S-aud cum urmele pășesc
Și parcă, parcă s-ar opune,
Dar iată, iată se grăbesc.

Ferindu-și fața și robia
De la ecouri de priviri
Îndreptățindu-și lăcomia
Cu lașități din pizmuiri,

Ele se-neacă-n întuneric
O umbră-n umbră și în gând
Supusă-n buchia puterii
Sincerități disprețuind.

Ea vrea să își picteze fața
Cu zâmbet larg și fericit
Temându-se fricos de viața
Ce-i cere cugetul cinstit.

Visându-se după oglindă
Un cineva mai însemnat
Fără putere să aprindă
O înălțime de bărbat.

Ci după colțuri, prin unghere
Târându-și pași lingușitori
Cu-activitatea de muiere
Țintind spre scene de valori:

Să fie-ntâi, să iasă primul
S-audă șoapte de extaz
Când înălțase-va sublimul
Pe-ncremenirea-i de obraz.

Neavând nici darul, nici talentul
De-a fi un semn de exclamări
Își furișează sentimentul
Prin șiretenii de trădări.

Cât n-ar costa - să se ridice,
Dar fără inimă și zbor
Ca paiele fără de spice,
Ca poezia fără dor.

Pitit în mască și în noapte
În uneltirea din umbrar
Cu zâmbetele sfinte-n șoapte
De sub privirea de tâlhar.

Cătându-și frați pentru ovații
Ce i le-or înălța supus
Să fluture cu educații
De cineva nu-așa a spus.

Să fie cineva, să fie
Cu orice jertfă, cu-orice preț
În slavă și în bogăție
Să poată-a gânguri semeț...

Dar ziua a pornit să meargă
Cu pasu-i sigur, necorupt
Și-un laț rânjindu-și gura largă
Urmele negre a-ntrerupt!