Măicuțele stau singure la poartă,
Copiii sunt plecați, cu dor i-așteaptă,
De ani, prin ţări străine ei trudesc,
Lăsat-au casă, plaiul strămoșesc,

Și-ai lor părinți își strâng în pumni tristețea,
Căci sunt lăsați să-și ducă bătrânețea,
Uitați în depărtatele cătune,
Cu viața lor de chin și-amărăciune,

Mai șterge maica lacrima-n broboadă,
Ascunsă parcă, nimeni să n-o vadă
Și-oftează... Depănând, așa-ntr-o doară,
Firul vieții, pentru-a câta oară?

Mai mângâie o rochie rătăcită,
De fiica ei, prințesa ei iubită,
Într-un cuier, zărește un tricou,
Purtat cândva de fiul ei, erou,

Ar vrea să mai audă hărmalaia,
Ce îi umplea cândva toată odaia,
Dar totul tace-urechea i-a surzit,
Ochiul e slab și părul i-a albit,

De-ar ști copiii ei ce simțăminte,
Nutrește ea, n-ar mai avea cuvinte,
De spus, de zis. Şi-ar strânge-n grabă totul,
Bunica vrea să-și vadă iar nepotul,

Nu știe cât i-a mai rămas din viață,
De-aceea-n fiecare dimineață,
Iasă pe prispă, lung privește zarea
Și-și spune: "Cât de mare-i depărtarea!"

Acum, că se apropie ziua sfântă,
Ziua-nvierii-Acelui ce cuvântă,
Prin Sfânta Carte, Domnul ei Isus,
Se roagă mama... Tot privind în sus,

Ea spune-ncet, cu buze murmurând,
Vino Isuse, vino mai curând,
Singurătatea nu-i pe placul meu,
Mai bine sus, în cer cu Dumnezeu!

Voi toți acei ce încă-aveți o mamă,
N-o neglijați, căci dorul ei vă cheamă,
Spuneți-i cald, că o purtați în gând,
Că o iubiți și-o să veniți curând,

Acasă. Și-nălțați o rugăciune,
La rândul vostru: "Doamne fă minune,
Măcar acum, în zi de Paște, toți,
Să fim uniți: părinți, copii, nepoți!

02/05/13, Barcelona- Lucica Boltasu