Îşi blestemă lemnul şi rădăcina,

Crucea!

Cu faţa plecată-n pămînt,

Căci Viaţa Divină,

Pe ea se sfîrşise,

Fiind ''martorul" plin de sînge,

În al Lui chin,

În plînsul - Cuvînt.

Jeleşte şi plînge fără-ncetare,

'N blestemul ce,

Peste ea a căzut,

Şi poartă-n esenţa-i

Durerea cea mare-a,

Luminii Preasfinte,

A Aceluia ce-I ,

Veşnic, Sfînt!

Jeleşte şi strigă:

- Şi eu vreau iertare!

... Parcă e Iuda...

Acelaşi blestem !

Treziţi -vă popoare!

- Nu-'n faţa mea-nchinare,

Ci-n Faţa Luminii!

A Acelui

Ce-I Veşnic, Etern !