În slujba universului

Motto

„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” (Matei 22:39)

    Mărturisesc că, multă vreme, mi-a fost greu să înţeleg cuvintele lui Isus din Evanghelia după Matei cap 13:12 „Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua” şi din cap 16:25 „Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.”  Consideram nedrepte, ba chiar absurde aceste „condamnări” la pierzanie ale unor încercări fireşti de manifestare ale instinctului nostru de conservare în faţa vicisitudinilor. În plus, unde este mila pentru cei săraci dacă, în viziunea biblică, aceştia pot pierde oricând şi puţinul pe care l-au dobândit?!

    Am auzit adesea, din partea părinţilor către copii: „Munceşte, învaţă, că pentru tine o faci!”, dar n-am auzit decât foarte rar, sfaturi de tipul: „ Învaţă, munceşte, dar fă-o ca pentru Dumnezeu, ca să-i poţi ajuta şi pe alţii, fiindcă Domnul nu rămâne niciodată dator!” Plata datoriilor, similară cu legea compensaţiei, este unul din principiile fundamentale care guvernează universul. Însă, recompensarea celui ce are, în contrast cu deposedarea celui mai puţin avut, are conotaţii mult mai profunde, însemnând mai mult decât simpla returnare a unei datorii care, este de altfel, un gest firesc şi lipsit de spectaculozitate.

     A da în plus celui care are deja prea mult şi a lua tocmai de la cel care are mai puţin, pare a fi un  principiu fără sens în raport cu raţiunea omenească, dar este cât se poate de logic dacă însuşi Dumnezeu l-a pus la temelia funcţionalităţii universale.

    Dacă este aşa, care este poziţia pe care ar trebui s-o adoptăm pentru a beneficia în mod continuu de abundenţa universului, şi nu de o criză permanentă cu lipsuri şi frustrări în toate planurile? Cine sunt cei privilegiaţi? Cum putem ajunge în situaţia de a primi tot timpul ce este mai bun din mâna lui Dumnezeu?

Răspunsul l-am înţeles într-un context banal, ale cărui senzaţii le poate experimenta oricine atunci când stă într-un hol sau tunel cu ambele capete deschise. Acolo, curentul de aer atinge viteza şi intensitatea maximă. Ieşirea în lateral, adăpostirea într-o nişă, reduce curentul asigurându-ne un aparent confort. Dacă, prin acest tunel, ar circula lapte şi miere, bani şi bogăţii, foarte probabil, majoritatea dintre noi ar fi acolo cu vase, sacoşe şi cu diverse alte mijloace de transport pentru a ne face provizii. Câţi oare s-ar gândi însă, să vină în culoarul abundenţei cu mâinile goale şi, în loc să adune grămezi pentru ei, ar prelua şi ar da mai departe celor neputincioşi care, dintr-un motiv sau altul, nu pot ajunge la această bunăstare?

    Biblia spune că suntem cu toţii mădulare într-un singur trup şi că, dacă unul este în dezechilibru, încep să sufere şi celelalte. Altfel spus, în economia universului, după cum şi la nivelul trupului, nu este loc pentru egocentrism, fiindcă armonia nu poate fi asigurată decât prin convergenţa uniformă a forţelor. Divergenţa, în schimb, duce la sciziune, destrămare, distrucţie. Structura dizarmonică ar trebui deci, ori reparată, ori îndepărtată, pentru că nimeni nu alimentează cu energie o entitate compromisă, fără perspectivă, moartă.

Ne revoltăm adesea pentru nereuşite care parcă se ţin lanţ, pentru o sănătate precară, pentru sărăcie ori pentru pierderi de tot felul, întrebându-ne cu ce am greşit în faţa lui Dumnezeu sau a oamenilor pentru a avea parte de o asemenea soartă. Nu înţelegem de ce unii par a avea un statut privilegiat, în timp ce alţii sunt condamnaţi la eşec; de ce unii primesc permanent, iar ceilalţi sunt mereu în pierdere.

Nu cumva, unii trăiesc chiar în cicuitul prin care trece fluxul de energie al lui Dumnezeu care hrăneşte întreg universul? Iar în acest aflux al abundenţei divine, şi-au deschis toate ferestrele şi uşile pentru ca energia să circule liber către alţii care au, deopotrivă, nevoie de ea, în loc s-o blocheze, păstrând-o doar pentru ei, în cămări obscure?

Aţi auzit de cei care, se spune că ajută pe toată lumea, sau de cei care nu ştiu să spună „NU” – „nu vreau”, „nu pot”, „nu fac”, „ nu ştiu”, „nu mă interesează”, „nu merită”, etc., dăruind necondiţionat şi permanent din ceea ce primesc de la Dumnezeu atât în plan intelectual şi spiritual, cât şi material. Ei bine, aceia, doar aceia se pot menţine în postura propice, beneficiind din plin de curentul energiei divine, tocmai pentru că sunt dispuşi să-l transfere către alţii, făcând din aceasta ideal şi scop. S-ar putea zice că aceştia trăiesc, în fiecare clipă, cu puterea lui Dumnezeu în braţe. Dacă ar folosi-o numai pentru progresul lor, universul şi-ar închide canalul către ei, fiindcă de investiţia divină ar trebui să beneficieze toţi şi toate, în egală măsură. În încercarea de a păstra doar pentru noi darurile lui Dumnezeu, am putea rămâne cantonaţi la capătul unui drum înfundat, unde viaţa ni s-ar bloca în mod lamentabil.

Prin urmare, cei avuţi şi privilegiaţi primesc în continuare, dacă sunt dispuşi să dea mai departe, iar cei nevoiaşi s-ar putea să stagneze multă vreme în lipsuri şi lamentări dacă şi-au făcut un ţel din a agonisi doar pentru ei. A te îmbogăţi sau a sărăci, a reuşi sau a pierde, reprezintă, se pare, o chestiune de atitudine a noastră în faţa universului, univers care, de altfel, se reflectă plenar chiar în aproapele nostru. Dacă suntem gata să-l iubim ca pe noi înşine, dăruindu-ne priceperea şi bunurile pentru a-l face să propăşească, divinitatea ne deschide uşa pentru a ne susţine.

    O singură experienţă de acest tip ar putea fi suficientă, pentru a simţi cum se deschide şi se revarsă în mod copleşitor, fluxul de energie şi putere al lui  Dumnezeu peste noi.