Veneam la mormântul cu-un mort Dumnezeu
Să-mi fac închinările-oleacă
Și să mă mai jelui că-mi este-așa greu
Pe-altare zidite ca Iacov.

Soseam să-njosesc demnitatea de om,
Să-mi târâi ființa ca vierme
Cu frică de toate, cu groază de Domn,
Deznădăjduitul de vreme.

Să-L rog să troneze aici, în mormânt,
Icoană în ochi să-mi rămâie,
Ca eu să-L numesc Dumnezeul cel Sfânt
Jertfindu-i cu fum de tămâie.

Să fim într-o pace de bun înțeles:
El - Rege, eu - robul de formă
Făcându-mi și poftele din interes
Și-o mască purtând uniformă.

Dar azi când duceam cozonacul în sân
Cu gândul de-o să mă audă
Un laț mă-ntâlni și îmi spuse păgân:
„Al tău sunt, procletule Iudă!”

Ah, cum am scâncit neputernic și țânc!
Cum mai imploram de iertare!
Râdeau șireteniile mele-n adânc
Trăgându-mă dur de picioare.

Ah, cum mă rugam să mă lese în cort,
Să nu-mi facă vreo stricăciune
Și cât nu eram de minciună tot mort
Gemând, îmi țipă-o rugăciune.

În ea nu suna un cuvânt luminos,
O laudă nu își pornise
Și toate versetele fără folos
Rămaseră unde-au fost scrise.

„Ajută-mi!” La cine strigam nici nu știu
Căci El îmi trimise pedeapsă!
În toată trăirea ce-am dus-o-n pustiu
În toată gândirea relapsă.

Iar groaza cu jalea de sine s-au strâns
Cu plânsetul de nedreptate
Că-n bezna tăcută așa am mai plâns
Scăpând bucățele de moarte.

Și parcă din aburii de alcool
Privirea-ncepu să se-nalțe
Văzând, în sfârșit, tronul Regelui gol,
Iar eu cu pieirea în brațe.

Așa mi-am jelit traiul nemernicit
Că doar căinându-mi iar anii
Nici nu mă întoarsei când am auzit:
„Pe cine-l îngropi, tu, sărmane?”

„Pe-acela - am spus - ce fusese-așa orb
Și ticăloșit până-n fire
Căci singur era și-mpărat precum rob,
Iubind și obiect de iubire.

Pe-acest mincinos fără țel, fără rost
Ce doar închinare își cată
Și-acum iată geme că totul a fost,
Iar el a rămas doar o pată...”

„Nu plânge - mi-a spus Glasul bun și-nălțat
Că ai și o veste din Viață
Ce-ți spune azi ție:„Cristos a-nviat!”
Și noaptea dă în dimineață.”

Atunci mă-ndreptai cu întregul în sus:
”Ești înger ori sfânt din lumine?”
„Nu, preaiubite, sunt numai Isus
Și azi am venit după tine!”

Căzu lațul strâmb desfăcându-se-n șerpi
Stâlciți ce au fost cu piciorul,
Iar eu, cunoscând numai starea de șerbi,
Uimit mă născui în „Feciorul”.

Azi dacă aud că-nviat e Cristos
Să-mi spună un sfânt ori un tartor
Răspund cu o viață din rai radios:
„Știu, știu, dragul meu, căci sunt martor!”