A fulgerat și-o clipă de lumină
O noapte oarbă-ntreagă a albit...
Eu nu m-ascund de Viață cu vreo vină,
Ci Calea mi-o trăiesc necontenit.

Mantaua mea cu arșiță-mbibată,
Clătită în răcoarea din adânc
Cu ploaia, simt, va fi bine spălată
În noaptea care vrea ca să îmbrânc.

Un vânt răspunse-ndată fulgerării
Și tunetu-alergă grăbit pe sus
N-aș vrea, dar în cotlonul înnoptării
Sunt nevoit să-mi cat un loc ascuns.

Copacii toți se clatină de parcă
Îl văd pe cineva și-l întâlnesc
Aici un întuneric bezna-nțarcă
Cu tot închipuitul meu livresc.

Pe ropotul de frunze și de brațe
Se auzi un tropot mai ușor
Și am simțit pe față și pe ațe
Stropii de ploaie cu răcoarea lor.

M-am strâns pârlit mai în adânc de umbră
Ca ziua mea cu Soare s-o salvez
Că ploaia, știți, de haine te dezbumbă
Și te-a goli de voie și de crez.

Ci frunze trădătoare mă arată
Că picurii mă prind mai des, mai des
De, în sfârșit, ființă stau murată
Și ploaia, cu întregul, m-a-nțeles.

„Eh, viață!” îmi azvârl pe sol mantaua,
Îmbrăcămintea-n lături mi-o arunc
Și gol-goluț îmi fac prin stropi safteaua
Țipând ceva aiurea ca un prunc.

Fulgere strigă-n tunete a groază
Că-nfrigurat se strânse tot ce-i cald...
Ca cea mai mică și modestă rază
Copil prin Ploaia Domnului mă scald!