Ecleziastul 9:5
Autor: Victor Bragagiu
Album: Rugăciune în Cale
Categorie: Diverse
Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic,
şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă pînă şi pomenirea li se uită.
Ecleziastul 9:5

Deschid albumul cu-amintiri
De parcă trec frunze de-aramă
Ce-au coborât în fulguiri
Și-n întristările de toamnă.

Oricare filă s-a desprins
Din brațul Arborelui Vieții
Căzând din rostul ei aprins
În haosul singurătății.

Se semănară în covor
Imaginând o soartă moartă
Și numai foșnetele lor
O pomenire-n boare poartă.

Pășesc și eu pe urma ei
Mai culegând din cale-o filă
Cu vreun ecou de flori de tei
Pe jumătate cu argilă.

Din sunete de cupru surd
Mai scot câte-un răvaș de aur
Ce scrie-n umbra de afund
Cu vreo ambiție de laur.

Troiene se perindă-n șir
Omise-n țintele luminii
Și parcă-n jur e-un cimitir,
Iar eu îmi vizitez blajinii.

Așa și eu, Doamne,-oi cădea
Ca și un bronz banal la hurtă
Și fila mea... și fila mea
Va fi o cratimă doar scurtă.

Cu-alte segmente mici de tot
Care lucinde, care nu îs
Crezându-ne ca un chivot
Fiind doar început de humus.

Din urmă vrându-se eterni
Încă nedesfăcuții muguri
Vor trece primăveri și ierni
Și vor pieri-n a vremii ruguri.

Oare Tu, Doamne, într-o zi
Vei trece pe aleea noastră
Și-n șagă îți vei aminti
De-o frunză cu o rimă-albastră?..

Poate vei prinde-o-n palmă chiar
Să o arunci peste o clipă
Că-ntreaga viață, în zadar,
Ea s-a zbătut ca o aripă.
Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/poezii/109164/ecleziastul-95