Sunt prinsă-n lanţuri grele care pun un zid de despărţire între mine şi tine, Doamne. Cu fiecare clipă care trece din viaţa mea, întunecimea de păcat mă afundă din ce în ce mai mult în mocirla păcatului acestei lumi. Răutatea acestei lumi în care mă simt părtaşă m-a facut un om insensibil.
Încerc să Te cunosc, dar îmi e imposibil să mă apropii de tine, păcatul ne desparte prea mult. Vrăjmaşul încearcă în orice moment să mă ademenească tot mai mult înspre o viaţă de pierzanie. Deşi Te-am cunoscut atât de mult, acum sunt doar o inima-mpietrită. Încercând atât de mult să fac parte din două lumi diferite în acelaşi timp, atât a Ta Doamne cât şi a lumii, m-am trezit hoinară, pe drumuri străine, căutând plăcerile de-o clipă.
Simţeam nevoia de acceptare, însă n-am ştiut niciodată unde mi-e locul, ajungând a fi doar o bună actriţă pretinzând că între tinerii de gaşcă îmi e locul, deoarece mi-era ruşine, mi-era mult prea greu să fac doar un pas şi să mă întorc din nou la tine, Doamne.
Aşa că am continuat să ignor dragostea Ta care încă mai bătea la uşa inimii mele şi care mă ruga atât de duios să mă întorc înapoi. Însă eu am refuzat.Am ajuns să mă înstrăinez atât de tare încât propria-mi viaţă nu mai avea niciun sens. Am păşit încet, încet fără să-mi dau seama prea mult ce se întampla cu viaţa mea, pe un tărâm întunecat, tărâmul păcatului, al ispitelor, al sfârşitului vieţii mele spirituale.
Deznădejdea îmi cuprinsese întreaga fiinţă, mă simţeam atât de slăbită, mintea mi se umpluse de atâtea idei ciudate încât în dorinţa de a cugeta mai mult asupra lor, îmi imaginam lucruri fără sens care mă aduceau într-o stare atât de decăzută din care nu puteam nicicum ieşi.
Credeam atât de mult că acceptând ideile colegilor mei, a prietenilor mei, voi fi acceptată în rândul lor, că nu voi mai fi marginalizată, reproşându-mi-se de fiecare dată atitudinea luată atunci când refuzam să fac ceva rău, dar mă înşelasem şi de această dată.
La început refuzasem ideile lor, atitudinea lor, însa în cele din urmă am acceptat tot ce mi se propusese şi am ajuns să fiu exact ca ei, ca mai apoi să fiu din nou data la o parte şi să mă trezesc la fel de singură precum mă simţeam şi înainte. Toate visele mi se spulberaseră, mintea îmi era plină de deziluzii şi depresiile o controlau şi mă trezeam deseori că plâng neştiind de ce....
Într-un târziu îmi amintisem că Dumnezeu îmi dăduse nişte prieteni adevăraţi care mă acceptau aşa cum eram, dar pe care îi pierdusem şi după care tânjeam atât de mult să îi am din nou, dar în zadar, era prea târziu.
Ajunsesem în multe circumstanţe din viaţa mea să cred că pentru mine totul: "S-A SFÂRŞIT"! că am pierdut darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu mi-l dăduse:"MÂNTUIREA".
Îmi imaginam în mintea mea ipostaze în care satan stătea în faţa lui ISUS şi râdea batjocoritor spunându-i:"ESTE A MEA", am câştigat această bătălie.
Totuşi, gândirea mea era limitată şi aceasta în mare parte datorită păcatului ce mă despărţea atât de mult de ISUS. Nu am mai rezistat prea mult aşa şi într-un final, cu toată greutatea pe care o simţeam în inimă, cu toată ruşinea, dispreţul, neacceptarea faţă de situaţia în care mă aflam, m-am închis în camera mea, mi-am închis celularul pe care ajunsesem să îl detest, dar pe care cu câtva timp în urmă îl doream nespus de mult, m-am pus pe genunchi şi am izbucnit într-un plâns încât întreaga-mi fiinţă îmi era copleşită. Întreg trupul îmi tremura şi nu puteam să realizez ce se întâmplă.
Nu eram în stare să scot un cuvânt, deoarece şiroaiele de lacrimi îmi curgeau neîncetat pe faţă. După câtva timp în care mă adunasem puţin, am putut să spun doar un cuvânt fără a plânge şi acesta a fost:"AJUTĂ-MĂ"!
În acele momente am început din nou să plâng ştiind că acela era un moment crucial din viaţa mea în care am decis să-I cer ajutorul Lui Dumnezeu.
Deşi mă simţeam atât de vinovată, ştiam că numai Duhul Lui Dumnezeu mă făcuse conştientă de acest lucru cu adevărat descoperindu-mi fiecare parte a vieţii mele în care am falimentat. Atunci, după atâta timp de rătăcire din viaţa mea, m-am simţit cu adevărat "ELIBERATĂ". Dumnezeu mă umpluse de putere, îmi înnoise mintea, îmi daduse o inimă nouă, plină de bucurie, pace.
Întreaga-mi fiinţă era cuprinsă de o pace şi o linişte pe care voiam cu orice preţ să o recapăt. Am stat un timp tăcuta în prezenţa Domnului, apoi am început să mă rog şi să-I adresez Lui cuvinte de laudă şi mulţumire.
În acea seară, Dumnezeu îmi spusese cât de mult mă iubeşte şi că deşi eu eram departe de El, El suferea pentru mine şi nu încetase să mă iubească. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată cât de mult Îl rănisem pe Dumnezeu prin atitudinea mea, prin păcatele mele şi ştiam că El îmi dăduse atunci o: "A DOUA ŞANSĂ". Din acel moment, am decis plină de tărie că-L voi urma toată viaţa mea şi că indiferent de ce valuri vor veni, nu voi înceta să-L urmez. De unde atâta tărie?
De unde atâta putere, dorinţă, hotărâre?....Odată cu eliberarea pe care El mi-a dat-o, a făcut din mine cu totul o fiinţă nouă, a făcut din acea fată naivă şi influenţabilă o persoană plină de înţelepciune şi cu putere de decizie asupra tuturor hotărârilor pe care trebuia să le mai iau vreodată.
Eram conştientă că încercări vor mai veni, însă ştiam că prin El voi birui şi voi trece peste orice. De atunci păşesc împreuna cu El pe cărarea vieţii mele şi atunci când cad El mă ia pe braţele Lui şi mă trece peste orice obstacol mult prea greu de depăşit. Sunt convinsă că povestea vieţii mele a scris-o Dumnezeu într-un mod atât de minunat şi vreau să trăiesc fiecare clipă doar pentru El.
"Ieri eram un nimic, însă azi prin Harul Tau, Doamne sunt un om deosebit şi vreau să-Ţi mulţumesc neîncetat pentru dragostea Ta fără de margini pe care mi-o dăruieşti zi de zi!"