Pământul în vizor

S-a supărat iar cerul,
De nu-și trimite ploaie,
Să ude-n pânze dese,
Pământu-n vâlvătaie,
Ce-i însetat de sânge,
De molimă, războaie,
Și uită-n lăcomie,
Genunchiul să-și îndoaie.

S-a întristat iar cerul,
De nu-și mai cerne harul.
Când iar nelegiuirea,
Și-a depășit hotarul.
Pământu-i iar Sodoma,
În altă variantă,
De s-au scârbit și norii,
De starea-i dezolantă.

S-a supărat Înaltul,
Și plânge tot mai mult,
Că strugurii sunt acrii,
Vierii nu-I dau ascult.
S-a înnegrit în noi,
Iubirea ca o noapte,
Refuză iar pământul,
Iubirea de aproape...

S-a tulburat în sine,
Guvernul... cel din stele.
Ce-ncremenesc la gândul,
Că văd ocean de rele...
Pământu-i tot mai șubred,
Mai știrb, tot mai plăpând...
Nutresc în ei bigoții,
Să-l știe mai flămând.

Oftează Cerul în tăcere...
Că nu e crezul, ca să mute munții.
Credința-i înlocuită cu știința,
Tradiția-i "catafalcul" pentru mulți.
Biserica devine îndoială,
Fraternitatea, curge spre apus,
Ulei a unge răni străine,
Din candele, în nepăsare ni s-a scurs.

S-a supărat și azi iar Cerul,
Și după nori stă soarele timid...
Pe-alocuri, pământul se înneacă,
La alții, pârjol... de soarele torid.
S-a întristat în Sine, Ziditorul,
La gândul ce va scrie-n Cataloage...
De S-a uimit chiar și Divina-I umbră...
Când la sfârșit, iar... linie va trage...

Viorel Balcan 15 mai 2013