În Fața-Ți cerul, Doamne, Ți-i supus
Și munții-ncep să fumege de frică,
Ce jalnic e trufașul Ție-opus
Când omul este numai o nimică.

Zilele lui ca umbrele se trec,
El seamănă cu o deșertăciune
Ori o suflare în pustiul sec
Ce un ecou minuscul vrea a spune.

Isuse, scutul Tău mi-i adăpost,
Cetatea mea ești binefăcătoare
Că uneori mă-ntreb:„Cine am fost
De sunt acum în Turnul de Salvare?”

Când brațele acum mi le deprinzi
Ca paloșul să țină-n bătălie
Și-mi întărești statura parcă-n grinzi
Să nu îngenuncheze în urgie.

Un cântec nou din inimă-Ți înalț
Sunat și răsunat pe-ale ei coarde
Ca un cuvânt din temniță și lanț
Ce s-a salvat și-n ziua plină arde.

Ni-s fiii – fii ce-n tinerețe cresc,
Iar fetele în suflete-s podoabe,
Avem ce cere trupul pământesc
Pășuni în vite, lanurile-n boabe.

Robie între noi nu s-a aflat,
Iar țipete nu sar să ne condamne –
Ferice de poporul înălțat
Cui domnitor ești Tu, Isuse Doamne!