Câţi dintre noi nu ne-am dorit în copilărie să ajungem „oameni mari"?! Ni se părea că, dacă vom atinge o anumită vârstă, atunci va fi cu adevărat grozav! „Abia aştept să am 20 de ani!" am spus atunci când aveam doar 15. Dar iată că la 20 de ani nu a mai fost nimic atât de grozav. Şi, de la o anumită vârstă, îţi doreşti să ajungi tot mai sus, în cercurile de oameni care ţie ţi se par interesanţi şi la care priveşti de jos în sus... Îţi doreşti să ajungi în prezenţa unora pe care tu îi consideri superiori ţie din anumite puncte de vedere, fie din biserică, fie din societate. Da... Şi până la urmă ajungi în asemenea cercuri, dar ce folos? Nu sunt nici ei decât nişte oameni şi aceleaşi slăbiciuni pe care le ai tu, le au şi ei. Ba încă, poate tu chiar le eşti superior unor asemenea „personaje" şi această descoperire doare... Cei mari nu mai sunt chiar atât de mari...

Nu mai vreau sus, printre oameni! Acolo, aerul înălţimilor e... tare! Vreau sus pe stâncă, în prezenţa Domnului! Să ajung sus la El! Să mă înalţ treaptă cu treaptă, până ce voi ajunge la El şi voi sta de vorbă cu El faţă în faţă. Sigur nu voi fi dezamăgită după ce Îl voi cunoaşte atât de intim şi sigur voi descoperi că El este mult mai măreţ decât mi-am putut eu imagina.

Aerul înălţimilor e uşor de suportat doar atunci când te afli pe munte cu El.