Am găsit prin lada de zestre a bunicii, printre pături, o manta, două perne parcă şi o cutie mică de metal. Era cutia Gillette de ras a bunicului, pe care o folosise şi în timpul războiului. A folosit-o până când a murit. Bunica mea, de asemenea, folosea nişte ochelari de vedere din anii `30, pe care îi avea tot de la bunicul. Şi ea i-a folosit până a murit. Şi eu folosesc Gillette, şi eu port ochelari. Are vreun rost să vă spun câte aparate şi câte perechi am schimbat până acum?
Când eram copil şi începusem să merg la Biserică, credeam din toată inima că atunci când Îl cunoşti pe Isus nu se mai poate schimba nimic. Că El durează, ştiam, dar eram sigur că şi relaţia mea cu El e la fel de perenă. Nu puteam înţelege o ceartă apocaliptică cu Dumnezeu. El e Tatăl meu şi, cum mama e mama mea, aceste lucruri nu pot suferi transformări niciodată. Acum înţeleg că toate aceste gânduri aveau un fundal psihologic, având în vedere că tatăl meu natural nu mai era cu mine de la varsta de 5 ani. Chiar aveam nevoie de un tată. Păstorul bisericii, bătrânii de acolo formau o prelungire omenească a ideii de Tată-Dumnezeu. Orice mustrare, vorbă din partea lor aveau conotaţii dramatice asupra mea. Erau ca din cer.
În mijlocul unei lumi în care jucăriile nu mai însemnau acelaşi lucru de la an la an, odată cu creşterea mea, vecinii mai bătrâni dispăreau încet, încet, manualele de scoală deja erau mâzgălite spre vara şi deveneau neinteresante, rămâneau Biserica şi Isus, care erau mereu la fel. Inconştientul colectiv care ma ţinea activ în armata lui Isus îmi oferea liniştea statorniciei. Iubeam absolut tot ceea ce avea legatură cu Biserica şi Isus. Era dragoste.
Sentimentul stabilităţii, în viaţa socială a unui copil, este, îmi permit să spun, chiar mai important decât în cea a adultului. Aveam o Biblie a mea, pe care o puteam sublinia, un loc al meu în orchestră şi ştiam sigur că într-o buna zi voi putea ajunge să ştiu Scripturile ca pastorul bisericii. Ce era mai prost... că nu aveam cui să povestesc toate astea. Viaţa mi-a dovedit că lipsa confesării mi-a fost fatală.
Cu timpul, pasiunea pentru spirit, dragostea de oameni şi fluidizare cu Divinitatea mi-au fost înăbuşite de amorul pentru viaţa oarbă, dereglată şi centrată în jurul propriului eu. Am început să ţopăi într-un mod patetic printre şuvoaiele plăcerilor de nimic şi acel "tot" ce părea aşa de durabil s-a destrămat ca o cortină de ceaţă la vederea soarelui.
Sufletul este caracterizat de revelaţie şi autonomie, proprietăţi somate de eul meu pentru dizolvare, tocmai din dragostea pentru efemer. Nietzsche avea dreptate în această privinţă, chiar dacă nu înţelegea la fel ca voi urmatoarea frază: "Sufletul nu ar însemna nimic, dacă viaţa este distrusă". (citat aproximativ). Prin schimbările de ritm ale vieţii, prin bătaia de joc asupra trupului nu facem decât să neantizăm spiritul, să-l egalăm cu zero.
Brutal explicat, m-aş plasa, ca şi individ, la răscrucea dintre trup şi suflet. Dintre carne, păcat, pofte, plăceri şi spirit care tinde spre desăvârşire. Repetăm imaginea unui răstignit cu mâinile în sensuri opuse, cu privirea rătăcită... Încotro?
Este absurd şi faptul că vă scriu aceste lucruri. Luptele mele, tainele, misterul întâlnirii lui Dumnezeu cu omul din mine, plin de capricii, care atâta vreme au stat ascunse de ochii lumii, acum sunt la vedere. Mă simt ca pe scaunul unui dentist pe care nu-l mai poâi minţi că sparg nuci cu dinţii. Dar, pe de altă parte, voi nu puteţi avea, în urma lecturii, plescăiala de plăcere a grofului la vederea chinului unui iobag. Daca şi călăul a cules cel putin o dată o floare din camp să i-o dăruiască iubitei, dacă şi criminalul a avut o jucărie la care ţinea când era copil, dacă şi cei care sapă gropile mormintelor îşi doresc copii, atunci îmi fac curaj să vă scriu, cu gandul că, iertându-mi stângăcia, vă veţi apropia măcar voi mai mult de cer.
Discursul epatant al diavolului m-a impresionat. Slăbiciunea mea, faptul că nu uram nimic, a fost linia roşie a textului malefic. Uitasem să urăsc răul. Evitând "NU"-ul din orice dialog, am răspuns afirmativ Satanei. Mi-am permis luxul bizar de a-mi coagula crezul, crezând că se păstrează intact. Fatalitate.
Or dialogul cu Satana se duce zilnic. De fiecare dată se vorbeşte doar despre mine. Se oferă, se privează, se negociază. Ies învingător sau nu. S-a reuşit, la nivel de psihic, a mi se inocula incapacitatea speranţei. Ca într-un poem bacovian, totul este gri, şi pendulez năuc între rău şi bine.
Înţeleg că procesul unei căderi nu este brusc. La fel şi cel al reîntoarcerii. Şi trebuie să revin la lucrurile care nu se schimbă în substanţa lor. La Isus... la Biserică. Dumnezeu a mai făcut un cadou uriaş omenirii. Ne-a şoptit cum va sfârşi diavolul. Am uitat asta atâta vreme şi mi-am modificat discursul... Nu i-am amintit niciodată. Am tot vorbit despre mine.
Şi ca să închei cum se cuvine, vă las vorbele unui înţelept: "Binecuvântarea vieţii mele e că niciodată n-am avut nevoie de un lucru înainte de a-l poseda".
Dan Spaniard
Eseurile acestui autor se găsesc pe site-ul www.sincolores.com