Flecari despre veșnicii,
Strângători de vremelnicii,
Prinzători de fluturi, mii,
Uneori, părem arbori vii:
Fertili, plini de sevă, avem
Lăstari împrejur, pe copii.

Egoişti ce suntem...
Ne vedem inimoşi,
Trăind două destine,
Ne credem generoși,
Cu mâini de flori pline,
Când de ei ne-ngrijim.

Ei ne umplu viața,
Nu noi ne-o jertfim!
Ne aduc speranța,
Prin har, îi iubim. .
Ne dezvăluie noi sensuri,
Inedite-nţelesuri,
Ne grăbesc transformarea:

Credem că-i educăm,
Dar pe noi ne-nvăţăm,
Prin ei, trăim schimbarea.
Vâslim, nu doar pe ţărm,
Contemplăm, statici, marea.

Cum poţi să le spui de-Adevăr,
De nu-L trăieşti în viaţa ta?
Să-i chemi la Mântuitor,
Când nu eşti, în beznă, o stea?

Demnitatea de creștin,
Numele-ți de fiu divin
Nu se moștenește
Prin naștere, firește,
Ci, prin înfiere de sus
Prin credința lor în Isus!

Zi de zi, eu cresc
Și mă pocăiesc,
Cu copiii de mână. .
În urmă, o să-mi rămână
Mai creștini decât mine?
O, speranțe divine,
Profeții sfinte, sublime!

Și visul cel mai prețios
Un dor de-azur, luminos,
E să-i predăm Lui Cristos:
Și, să-i înfățișăm
La tronul Cerului, să-i prezentăm:

„Iată-ne, Rege-al celor vii
Pe noi și-ai noștri copii!
Suntem niște semne, minuni,
Am trecut peste multe genuni!
Ne-am sfințit, nu i-am poticnit
Și de tineri, la Tine-au venit!”

Știu, Isuse, că-i doar mila Ta,
De-aceea, eu și casa mea
Vom sluji, cât trăim, Domnului,
Și aici, și în veci, numai Lui! . .
Amin!